Înainte să adoptăm obiceiurile americanilor de mic dejun, cu cereale de toate gusturile şi formele îmbăiate în lapte, pe vremuri, la ţară, mâncam pită înmuiată în lapte proaspăt, adus de la ţâţa caldă a vacii. Potriveam gustul cu o linguriţă de zahăr şi un praf de sare, amestecam de două ori şi ne puneam pe mâncat. De multe ori nu ne săturam foamea şi pofta cu o cană, mai completam cu lapte şi coji de pâine încă înainte să apucăm a înghiţi ultimele guri rămase pe fundul vasului.
Lângă sobă, nu departe de noi, cele două pisici savurau şi ele laptele proaspăt din strechini, fiecare în maniera ei; Bătrâna îşi ducea gura direct în vas, în schimb Flocoasa îşi înmuia lăbuţa în lapte după care o ducea la bot şi o lingea cu spor. Aşa cum văzuserăm noi cereale doar în filme, mulţi ani mai târziu, nici nasul lor nu mirosiseră Kitekat, şi nu ne pare rău, căci am crescut toţi mari şi frumoşi cu laptele de la vacile bunicii: copiii, pisicile, căţeii, chiar şi porcii pe care-i sacrificam de Ignat.
Până şi orătăniile din curte se călcau pe aripi care să înghită mai multe ciocuri din licoarea albă, asta am constatat după ce am făcut un experiment încercând să aflu daca găinilor le place laptele. Şi le place … sau poate erau doar însetate! :)
Ziua trecea repede cu joc şi voie-bună şi seara ne prindea la coada vacii. Aşteptam cu nerăbdare ca bunica să le mulgă ca să ne băgăm degetele în şuştăr, în spuma groasă a laptelui, să ne lingem pe la botic. Nici nu conta că e nestrecurat şi nefiert, mie îmi plăcea mirosul şi gustul lui proaspăt. Bunica ne mai ostoia din vorbă avertizându-ne că facem limbrici. Dar mai “limbrici” (neastâmpăraţi n. a.) decât noi nu a existat limbric pe lumea asta, drept dovada, de noi nu s-a lipit nici un parazit intestinal cât am fost copii.
În prezent, laptele nu lipseşte din frigiderul nostru, pentru că avem alte generaţii de copii şi pisici de crescut.
