Să încep povestea mea despre bucătăria românească cu sărmăluțele din Bucovina dereticate cu cinci feluri diferite de carne și grijite în pătuț de varză tot câte cinci e ca și cum aș începe să descriu România pornind de la catedrala din Cluj-Napoca. Nu e mică, nu e urâtă deloc, e oarecum a noastră, dar nici dacă faci audiție după o sticlă cu horincă de Zălau nu auzi vântul susurând vreo doină printre turnurile gotice. Eu zic, și cine e om citov aude, că mai cinstit e sa încep cu mâncarea de urzici peste care în sărăcia noastră bogată sau vițăvercea să pun două oușoare proaspete din cuibar, trase în ceva untdelemn, liniștit așezate sub o ploaie fină de hrean ras.
Să o luăm cu începutul. Am copilărit pe la sfârșitul anilor 70 în târgul de munte muscelean numit cumva sugestiv Câmpulung. Nu m-a întrebat nimeni, și bine a făcut, dacă taman între flori și brazi, la umbrele crestelor carpatice vreau să-mi pitesc primele amintiri. Părinții, la început de viață profesională, m-au lăsat o minunată vreme în grija bunicilor materni din toate punctele de vedere. Am început să văd lumea de-a bușilea pe podele de casă cu tavane nalte-nalte, scos la gustărica de la ora 10 pe malul șerpuitor și limpede al Râului Târgului, ținut mai pe urmă la umbră de transperante și miros de mere în camera mare și mai pe după-masă scos iar în parc ori pe Gruiul Câmpulungului la umbră jucăușă de mesteacăn, pe păturică, în lumea gândăceilor și buburuzelor. Vremurile nu erau ușoare, dar nici tulburi de unde priveam eu, iar prânzul îl serveam invariabil pe marginea interioară a geamului de aproape un metru lățime, privind în zare la păduri și la turla bisericii Flămânda. Primăvara, la întâiul fir al ierbii, mamaie răsufla ușurată, nu din sărăcie, ci mai cu seamă din grija de sănătate și din plictis de uscătură și afumătură. Atunci apărea sub ochii mei mari și frumoși, dar frumoși nu așa, prima farfurie de ceva mare și verde cu portocaliu și zăpadă. Una pentru mama, una pentru mamaie, una pentru tataiu, una pentru Nășica, una pentru nășicu, una pentru Radu, una pentru Sandi înghițeam porțiile atent echilibrate în furculiță. Pentru tata nu mi se dădea, că era jumate spre trei sferturi ungur.
În câte primăveri, pe pământul ăsta bogat cu oameni săraci, amărâta de urzică nu și-a sfințit existența scăpând de la moarte familii întregi! Românii o mănâncă chiar și în era digitală ca primă prospătură cu rost întăritor după mâncărurile sărace în vitamine ale vremii de iarnă. Se găsește la piață pe ladă de plastic întoarsă și acoperită cu ziar, în fața băbuței venită și ea parcă de pe tărâmul ființelor mici și binevoitoare. În copilăria mea o culegea fiecare după putere și de pe unde apuca. La culesul ăsta eu nu participam decât pe post de copoi. Mă uitam mic si creț, cu respect și uimire cum mamaie vâra mâna fără nicio teamă în tufele mici, abia răsărite și cu atât mai urzicătoare, îndesând în plasa de „un leu” minunea verde despre care mi se tot spunea că ar conține imense cantități de fier. Vă închipuiți ce privire afișam în fata acestei afirmații mișcând privirea de la foloștinele verzi la ochii explicativi și înapoi, concluzionând că lumea e plină de chestii pe care n-am să le pricep niciodată.
MÂNCĂRICĂ DE URZICI
Urzicile, culese până la înflorire, va să zică doar cele primăvăratice până la pedofilie, se curăță de cozile mai lemnoase și se spală în multe ape. Nu au pe ele nimic necurat, doar că în drumul lor către primele raze de soare, strâng firișoare de nisip. Se opăresc în apă clocotită două minute și se trec prin apă rece gheață ca să-și păstreze culoarea. Nu le fierbeți mai mult de dragul faptului că aveți butelia plină și puteți. Se scurg și, după preferință, se toacă din cuțit ori se dau prin mașina de tocat roșie. Neapărat roșie pentru că fac un contrast frumos pe timpul operațiunii.
Într-o tigaie cu untdelemn se pune o ceapă tăiată mărunt la sfârâială peste care unii adaugă o lingură de făină pentru omogenitate. Acum puneți urzicile tăiate și mestecați pe foc 10 minute cât să facă bună cunoștință prăjitura cu verdeața. Români fiind și nu tibetani, adăugăm și trei căței de usturoi zdrobiți că să fie viața frumoasă și aburul apetisant. Mai mult nu, că le stricăm candoarea cu danful mitocănesc!
La fiecare porție, două ochiuri moi. Pe la noi prin neam se presară hrean ras peste mâncărica asta, o scoate puțin din ale ei fără să o dilească. Țărănește, se servește alături cu mamăligă potrivită.
E bună, e frumoasă, e cuminte, e de oblojeală, nu știi dacă să o mănânci sau să o iei de nevastă și mai ales, e atât de românească, încât cere cruce înainte și bogdeaproste la sfârșit. E de primăvară, de prim acord cu natura, e primul rod al soarelui de primăvară pe pământ românesc.
E de început. Bine ați venit în amintirile mele! Hai să vedem ce mai găsim prin lada veche!
Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.
Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro
Lasă un răspuns