Zilele trecute mi-a sunat la ușă un curier și mi-a pus în brațe un pachet misterios. Zic misterios, pentru că nu aveam idee de unde a ajuns la mine cutia (nici mare, nici mică) și nici ce anume conținea. Cum îmi plac misterele tare de tot, am deschis-o emoționată și nerăbdătoare. În interiorul ei, am găsit un borcan cu biscuiți, cu numele meu legat cu panglică de mătase, un plic roșu și o elegantă mască de mătase neagră. În plic, instrucțiunile: ”Ești pe cale să participi la un homemade blind tasting. Ești pregătită? Dă un refresh papilelor gustative cu puțină apă și să începem!”. Whooaa! Păi oare când nu-s eu pregătită să mănânc?!
Acuma, ce să zic, o degustare pe nevăzute încă nu mai experimentasem, dar nici vorbă ca asta să fie vreun impediment care să mă oprească din a mânca + a-mi da cu părerea despre ceva de mâncat, dacă e să mă pricep chiar la un singur lucru din câte-s pe lume, apoi ăsta-i chiar lucrul ăla!
Ghidul din plicul roșu m-a călăuzit mai departe: ”Pasul 1. Uită-te după cookie jar. L-ai găsit? Perfect, pune-l deoparte.” Păi cum să nu-l găsesc, a fost primul lucru pe care l-am descoperit în cutie și, mărtusesc (strict confidențional) deja îmi băgasem nasul în borcan (puțintel), dar asta rămâne strict între noi :P.
”Pasul 2: vei descrie biscuiții după următoarele criterii: formă, gust, ingrediente, ce mai vrei tu (cu ce se aseamănă la gust, la ce te duc cu gândul etc)”. Bun, să fiu atentă și riguroasă, mi-am propus!
”Pasul 3: challenge-ul nostru: după degustare, gâdește-te la un nume pentru biscuiți.” OK, pot și asta, sper să fiu destul de inspirată, dar mărturisesc din capul locului că uneori pot să fac asocieri care pentru unii-s cam ciudate, de exemplu am numit o prăjitură bună cu numele cățelușei mele, pe motivul că și una, și cealaltă mi-au făcut mare bucurie.
”Pasul 4: Deschide borcănașul. Acoperă-ți ochii șiiiii… să-ncepem!”. Așa să fie, atunci! Mi-am pus deîndată masca de mătase neagră, am deschis pe pipăite borcanul și am extras cu grijă un biscuite. Despre formă, ce să zic, deja văzusem că-s rotunzi! Prima impresie tactilă a fost că sunt fragili și sfărâmicioși, apoi simțul olfactiv, stimulat de aroma de unt și parcă de caramel, a preluat controlul.
Gustul… un gust robust de cereale integrale și parcă un hint de caramel sau mai degrabă de zahăr brun… îmi evocă într-o anumită măsură biscuiții mei cu secară și stafide, doar că cei pe care îi degust acum mi se par mai sfărâmicioși, mai fragili.
Și pentru că trebuia să le pun și-un nume… m-am gândit la Simple Joy, o bucurie simplă care poate să-ți facă o zi mai frumoasă, cum ar fi un biscuite bun, cu gust natural, lângă o ceașcă de ceai sau de cafea bună sau o prăjitură cu gust simplu și delicios, cum ar fi un cheesecake. Din momentul în care le-am simțit textura sfărâmicioasă mi i-am imaginat deja zdrobiți și impregnați cu unt, transformați într-o bază perfectă de cheesecake.
E cineva curios dac-am fost pe-aproape? Adevărul l-am aflat câteva zile mai târziu: biscuiții degustați au fost McVities, a căror rețetă a fost creată în 1892, în Edinburgh și pe care creatorul lor i-a numit… cu propriul nume. De atunci și până azi, McVities au devenit cei mai iubiți biscuiți englezești, pentru că au gust și textură bună, nu conțin conservanți și arome sintetice și sunt o excelentă sursă de fibre, prin conținutul de cereale integrale. Ei, hai să zicem că m-am descurcat binișor!
Mmm… am descoperit între timp că biscuiții McVities se găsesc și în varianta cu ciocolată. Mă gândesc să pun în practică un tasting cât de curând!
Lasă un răspuns