Asociem laptele cu inocenta copilariei, spuma lui cu puritatea, caldura cu afectiunea neconditionata primita in primii ani de viata. Si este normal sa fie asa. Este absolut firesc sa cautam si sa regasim pentru o clipa – intr-o gura de lapte, in aromele unor prajiturele – acel „ceva” prafuit si uitat, dintr-o alta viata parca, dar mereu atat de viu in subconstientul nostru. Laptele de vaca nu mai este modern? Nu mai are loc in viata omului grabit si stresat? Nu mai este interesant? Zambesc gandindu-ma ce as face cu un astfel de om stresat. L-as izola undeva la munte, sa aiba la dispozitie o cabana din lemn si o curte de cateva sute de hectare pe unde sa se plimbe in voie. Fara telefon, fara televizor, fara net si fara radio. Nici macar vecini nu i-as da. L-as lasa asa o zi intreaga sa se regaseasca in natura. L-as lasa sa invete sa se bucure din nou de razele soarelui, de mirosul ierbii, de adierea vantului. L-as lasa sa stea el cu sine si sa mediteze indelung, sa-si concentreze toata atentia doar asupra propriei persoane. L-as lasa sa se bucure de viata, pur si simplu. Iar spre seara, la apus, as ruga o batranica sa il viziteze. O batranica cu privirea blanda, cu un zambet ocrotitor, cu o voce calda – care sa il imbie cu un pahar de lapte proaspat muls; caldut, cu spuma si miros de fan. Care sa il privesca drept in ochi si sa-l intrebe mental – asa cum numai batranii nostri stiu sa o faca – a meritat copile…. sa te regasesti?
