Povestea mea nu este legata de preparatul care il insoteste, ci de lapte. Este prima care mi-a venit in minte, cand am citit regulamentul concursului, pentru ca este una memorabila in familia mea. De fapt doua povesti am legate de lapte, ambele horror, una nu o s-o pot spune niciodata. O povestesc pe cea mai putin horror.
Laptelui se pare ca ii datorez viata. Eram prea mica atunci cand s-a intamplat ca sa imi mai amintesc ceva dar, am auzit-o de fiecare data cand aveam ciuperci la masa si eu nu le puteam inghiti, mi se facea rau fie si numai daca simteam mirosul lor. Am convietuit cu imposibilul pana la vreo 25 de ani. Mult timp.
Error 403: The request cannot be completed because you have exceeded your quota..
Domain code: youtube.quota
Reason code: quotaExceeded
De unde neputinta asta de a manca ciuperci? Pai, cand aveam vreo doi ani, ai mei incinsesera in curte un gratar pe care coceau ciuperci, desigur, comestibile. Fiind cea mai mica de pe acolo, ma luau dupa ei pe unde aveau activitati. Nu ma intrebati cum am procedat sa subtilizez o cantitate de ciuperci abia puse pe gratar fara ca sa ma ard dar, se pare ca luam una cate una in fiecare moment de neatentie al lor si le mancam crude. Nu mai intru in alte detalii pe care nici nu le stiu, cert este ca mi-am pierdut cunostinta si m-au adunat disperati de pe jos si fiind in preajma gratarului, au priceput ca lesinul meu era legat de lipsa multor ciuperci de pe gratar. Habar nu aveau ce sa-mi faca.
Cum se pare ca mai aveam totusi zile de trait, absolut intamplator a venit in vizita un naş care era tehnician veterinar :) sau ceva prin zona, cu oarece cunostinte medicale. Ori au presupus ca s-au strecurat si ciuperci otravite, nu stiu, dar vorba lor pe care am auzt-o toata viata a fost ca:
„Sa tii minte ca te-am inviat cu lapte!”.
Povestea, precum vedeti, este cu happy end.
Cat despre biscuitii din poza, sunt unii fragezi cu unt, preparati dupa o reteta tradusa de pe blogul Marthei Stewart.
