Vacanta mea in Antalya a continuat in aceeasi nota de vis frumos din care nu mai imi venea sa ma trezesc, la fel ca si prima zi despre care v-am povestit deja (click pe link pentru a citi partea 1). Pentru ca nu e nimic din ce ti-ai putea dori de la o vacanta pe care Antalya sa nu poata sa-l ofere, ba chiar sa faca vacanta ta visata sa paleasca. Ei bine, vacanta mea in Antalya a fost, in parte, una de lucru: am fost teleportata de catre Family Travel (cu bussiness class, nu oricum) pe Riviera Turciei ca sa culeg impresii de vacanta pentru voi. (Of, de ce nu poate fi asta nu job permanent, ziceti si voi daca nu-mi vine ca o manusa?) In acest articol o sa va prezint impresiile consemnate despre hotelurile la care nu am locuit, doar le-am vizitat, despre intalniri cu executive chefs de 5 stele, despre orasul vechi Antalya si, cel mai amuzant, despre o prezentare privata de moda organizata pentru noi doi, da ati citit bine, pentru astia doi „turisti de lux” de la Ghiroda, care , pe deasupra, s-au lasat tare greu impresionati de modelele care defilau invesmantate in blanuri si cojoace :)), pentru ca cei doi plebei voiau numaidecat la un magazin de accesorii foto si in bermude si sandale cum erau ei imbracati, s-au simtit cam stingheri pe divanele de catifea din fata catwalk-ului. Tot in acest articol veti primi o reteta trimisa cu dedicatie pentru voi tocmai de la Kemer, de catre executive chef Halil Balyemes.
Dumnealui este Ozgun Ozer:
Ne-a cautat la hotel in a doua si a sederii noastre, fiind trimis de catre agentia partenera a celor de la Family Travel. Ni s-a adresat in romaneste, cu un accent simpatic asa cum este de fapt si el si ne-a spus ca el va fi ghidul nostru in acea zi. Ne-a luat in masina si ne-a plimbat prin Belek si Antalya, povestindu-ne de toate, despre viata din Turcia, despre viata celor din provincia Antalya, care sunt agricultori harnici si iscusiti (niciodata nu am vazut atatea sere ca in Antalya), despre locurile pe care le intalneam. Ne-a mai spus ca el iubeste Romania – frumos lucru, mai ales daca privesti asta prin prisma faptului ca multi dintre romani au devenit tot mai blazati in sentimentul fata de patrie – ca limba romana i se pare foarte frumoasa si isi doreste sa o vorbeasca foarte corect (dorinta straina multora dintre tinerii nostri, din pacate).
Primul loc in care am poposit a fost Letoonia Life Resort. La intrare, o casuta alba, aproape acoperita de vegetatie. Aici, Ozgun ne-o prezinta pe Katarina Romanova, cea mai simpatica rusoaica pe care am cunoscut-o, care lucreaza ca si sales representative pentru hotel. Odata trecuti de lobby-ul minuscul, foarte placut si familiar decorat, Katarina ne invita sa pasim intr-o gradina imensa, plina de cantec de pasarele si susur de ape curgatoare, strabatuta de un pasaj parca fara sfarsit.
Conceptul hotelului a fost creat pentru a oferi deplina relaxare oaspetilor sai, asa incat exista zone in care linistea este deplina, nu se aude nici muzica, doar susur de izvoare. In incinta sunt multe piscine, unele dintre ele au titlul de relax pool iar toti cei care le frecventeaza sunt obligati sa pastreze linistea. Piscinele publice, insa, sunt pline de voiosie, de copii si de oameni care se distreaza. Tot pentru a nu deranja oaspetii care isi doresc o vacanta linistita, in fiecare seara discoteca se tine pe plaja.
Hotelul are o cladire principala cu sapte etaje, dar si multe vile parca ascunse in gradina luxurianta. Acceasi gradina ofera umbra si racoare teraselor restaurantelor, care, conform reputatiei, servesc mancare foarte gustoasa.
Ca sa ajungi la plaja trebuie sa treci un pod incantator peste raul Axu, care traverseaza calm domeniul hotelului, oferind loc prielnic pescarilor dornici sa arunce undita.
Plaja este la fel de curata si de linistita ca si toate cele pe care le-am vazut in Antalya, cu nisip fin, auriu. Katarina imi impartaseste ca e uimita de faptul ca oaspetii prefera piscinele si ne amuzam copios cand ii spun ca si eu am aceeasi nedumerire, parca tot mai multi prefera scaldatul in piscina in locul albastrei Mediterane. Ii mai povestesc ca mama si matusile mele sunt inebunite dupa serialele turcesti care ruleaza in Romania si ca ma invidiaza ca am ajuns in Turcia inaintea lor. Katarina imi spune ca si in Rusia e la fel, multi dintre prietenii ei il urmaresc pe ‘Magnificul (Mahomed, Soliman? nu stim exact nici eu, nici ea :P ) si alte telenovele turcesti la moda. Ne dam seama ca popularitatea acestor seriale turcesti a atras interesul multor persoane catre Turcia si ca asta, pana la urma, este benefic pentru turism.
Copiii primesc atentie speciala in acest hotel (la fel ca si la Papillon Ayscha, de altfel): meniuri speciale, sanatoase, dar pe gustul lor, clubul copiilor, unde isi petrec toata ziua intr-un mod placut, sigur si instructiv, fiind supravegheati indeaproape, piscine dedicate lor, serbarea zilelor de nastere saptamanal in cadrul clubului copiilor, mini disco, toate pentru micutii oaspeti, in timp ce parintii lor se bucura de vacanta.
Urmatorul hotel vizitat este luxosul Spice Hotel:
Hotelul este decorat ca in 1001 de nopti, lobby-ul luxos pur si simplu iti taie respiratia.
Suntem intampinati de o fata binevoitoare si niste ochi scrutatori si veseli: gazda noastra la Spice Hotel, nimeni altul decat executive chef Erdem Dirbali. Ce incantare, deja ma astept la tot ce poate fi mai bun: o vizita privata prin bucatariile luxosului hotel, poate si ceva bun de degustat!
Inainte de toate, aflam ca Erdem, cu toate ca pare foarte tanar, e o celebritate cu aparitii in show-uri de televiziune si reviste, insusi capitanul echipei reprezentative culinare a Turciei. Erdem preda bucataria internationala si turceasca la Alanya Akdeniz University. Ne mai spune despre el ca a lucrat noua ani la Londra, unde a fost medaliat la salonul international culinar din 2006 si a castigat un premiu pentru cea mai buna carte de bucate etnica in 2005. Printre alte fapte, ca ma uit la el si ma intreb cand o fi avut timp sa le faca toate astea.
Cu deosebita amabilitate, talentatul Erdem ne-a pus la dispozitie un album cu creatiile lui culinare, incantare pentru ochii si sufletul oricarui gurmand.
Din pacate pentru noi, e o ora la care in bucatarii e destul de multa liniste, insa imi imaginez cu placere forfota care trebuie sa fie aici inaintea pranzului sau a cinei.
Aceasta bucatarie deserveste doua din cele patru restaurante a la carte de care dispune hotelul, restaurantul Wasabi (japonez) si restaurantul italian.
In bucataria de deserturi, in schimb, e forfota mare, si cu Erdem in frunte contribuim si noi la aglomeratie, adica eu, sotul meu, Ozgun – ghidul nostru si Marina Tsevan, marketing represantative la Spice Hotel.
Din aceasta bucatarie unde se lucreaza din greu ies toate dulciurile oferite oaspetilor in restaurante si in patiseria hotelului (a carei vitrina ispititoare e vizibila in prima imagine a articolului). Tot din aceasta bucatarie au provenit si deliciile cu care am fost tratati noi, pentru ca patiserul sef a facut un platou asortat pe care ni l-a servit cu amabilitate.
Dupa ce ne indulcim cu fineturi, Ozgun ne promite ca ne mai duce intr-un loc foarte interesant pentru marea majoritate a turistilor care viziteaza Antalya. Nici n-apuca bine sa explice ce si cum si ne pomenim in interiorul unei cladiri cam cat un mall, unde ni se da binete in aceeasi nota de exceptionala amabilitate turceasca, primim ecusoane si suntem poftiti sa intram pe usa imediat din dreapta.
Ajungem intr-o camera marisoara, complet capitonata cu catifea de matase in tonuri de bordo si violet. De jur imprejur, canapele confortabile tapitate cu aceeasi catifea si la mijloc… un catwalk, asa cum am vazut numai la televizor, la marile prezentari de moda. In sala… nimeni in afara de noi doi si o fata din personal, care ne da carnetele si cate un creion, sa notam ceea ce ne va placea.
Ne spune ca firma pentru care lucreaza se numeste Kircilar Mondial si produce haine de piele si blanuri sub semnatura marilor case de moda din occident (Prada, Gucci, Valentino etc.) dar si sub brandul propriu. Modelele sunt secrete, dar dupa o scurta negociere primesc permisiunea sa fac fotografii, promitand ca nu voi insista asupra detaliilor.
Lumina se stinge, se aprind reflectoarele care lumineaza strict zona de interes si incep sa defileze manechinele imbracate in blanuri si haine de piele. Toate bune si frumoase, dar lucrurile par sa se indrepte intr-o directie periculoasa pentru mine, care nu venisem in Antalya sa-mi cumpar cojoc. Evident, nimeni nu ma obliga la nimic, dar dupa o asemenea desfasurare de forte… hm.
Coplesita de vederea atator piei de animale, prin minte imi defileaza un slogan ecologist si nu-l pot alunga nicidecum: furs are worn by beautiful animals and ugly people. Apoi imi dau seama ca Turcia e o tara cu optzeci de milioane de locuitori care mananca carne de miel cu mare placere si parca totul capata alt sens, ce sa faca oamenii cu toate pieile alea? In fine, toate astea imi treceau prin minte in timp ce manechinele se fataiau prin fata noastra incercand sa puna in valoare obiectele in care erau invesmantate, foarte moderne, unele avangardiste chiar.
La final, suntem intrebati ce anume ne-a placut si ridicam din umeri. A, pai asta nu poate ramane asa! Suntem condusi in magazin: cateva paliere intregi pline cu haine de piele si de blana. Ni se repeta ca preturile sunt negociabile pentru noi (care nu am avut macar curiozitatea sa nu uitam la etichetele produselor, ca sa stim de unde incepe negocierea :P) si suntem imbracati de parc-am fi fost papusi in felurite haine de piele.
Acuma trebuie sa recunosc ca pielea era prelucrata intr-un mare fel, era subtire si nemaipomenit de fina si moale la pipait, ca o matase. Fata care ne insotea a tras cu putere de toate hainele ca sa ne demonstreze ca desi e atat de fina si subtire, pielea e si rezistenta.
Pana la urma ma hotarasc sa devin sincera si le spun ca totul e foarte frumos, dar eu nu am venit in Antalya sa-mi cumpar cojoace. Ca sa le mai sterg din dezamagire, le promit ca o sa scriu despre Kircilar Mondial si ca daca printre cititorii mei se vor gasi si amatori de haine de piele, vor fi incantati sa afle ca exista un loc in care nu au cum sa nu gaseasca ceva pe plac, pentru ca in uriasul magazin se gasesc haine de piele si blanuri de toate culorile posibile, impecabil lucrate, in orice model si-a imaginat sau nu cineva. (click pe imaginea de mai jos pentru marire).
Usor uimit de atata dezinteres, Ozgun ne intreaba, politicos, ce am dori sa vedem. Ii spun ca vreau sa vad orasul vechi Antalya si eventual un magazin cu accesorii fotografice :)).
Antalya e un oras antic, dupa majoritatea izvoarelor pare sa fi fost fondat in secolul 150 inainte de Cristos de catre regele Atallos al Pergamonului. Dupa scurta vreme, Antalya avea sa faca parte din Republica Romana, apoi din Imperiu, cunoscand prosperitatea si dezvoltarea in secolele de dominatie romana.
Ozgun ne spune ca majoritatea caselor din incinta asa numitului „oras vechi” au la temelie pietrele constructiilor romane Inca se pastreaza reteaua de canalizare a orasului construita de romani si impresionante vestigii istorice, din care cel mai cunoscut este poate poarta imparatului roman Hadrian, construita in onoarea acestuia cand a vizitat Antalya, in anul 130.
Strazile sunt inguste si Ozgun ne spune ca in zonele aride, asa cum este si Antalya in timpul verii, e bine ca edificiile sa isi poata tina umbra unul altuia.
Peste tot sunt terase si hoteluri-boutique, industria turismului a patruns si in spatiul incarcat de istorie al orasului vechi.
Facem cunostinta si cu vechiul port al orasului, in prezent opereaza un altul, mult mai mare si mai modern, la capatul vestic al plajei Konyaalti, dar si vechiul port e inca activ.
Fara indoiala, orasul isi are farmecul sau otoman.
Antalya si imprejurimile ei ispitesc calatorul cu multe alte locuri superbe, incarcate de istorie sau pur si simplu rapitor de frumoase: porturi cu ape limpezi si barci pescaresti, cascadele de pe raul Düden, orasul antic Termessos, acvariul din Antalya, cateva parcuri nationale situate de jur imprejurul orasului, la distante nu foarte mari, moscheea lui Murat Pasa si multe, multe altele. A! am uitat de delfinariu, de teatrul roman din Aspendos… in fine, recomandarile sunt atat de multe, incat nu am cum sa le descriu si nici macar cum sa le consemnez pe toate. Ideea e ca Antalya are foarte multe de oferit, atat celor dornici de relaxare cat si amatorilor de istorie si frumuseti naturale.
Pentru a ajunge la ultimul hotel despre care voi vorbi astazi am parasit orasul Antalya si am calatorit catre vest 45 de kilometri, pana la Kemer. Kemer a fost pana in urma cu cateva decenii un sat pescaresc, acum e o statiune importanta pe Riviera turceasca iar frumusetea locului este impresionanta, Mediterana fiind despartita de Muntii Taurus doar de fasia aurie a plajei. Muntele, marea si padurile de pini se combina intr-o perfecta armonie.
Hotel Club Salima este situat la o distanta confortabila de forfota statiunii, asa incat cei care ii sunt oaspeti se bucura de deplina tihna a muntilor si a marii. Conceptul e interesant, hotelul nu dispune de o cladire principala ci de vile cochete, pitite printr-o gradina imensa cu specii rare (sunt foarte mandri de gradina lor). Vilele sunt asezate destul de distantat unele fata de celelalte, asa incat oaspetii se bucura de deplina intimitate.
In aceste vile, camerele confortabile au fiecare propria cale de acces, neexistand un hol comun, practic din gradina intri in camera proprie, asta daca nu ai inchiriat vila intreaga (exista aceasta facilitate pentru familii).
Oferta hotelului este imbietoare: un mare restaurant principal al carui specific este international si turcesc, organizandu-se seri tematice (italiana, mexicana, chinezeasca, cu peste etc.), apoi restaurantul a la carte „Cavaliere” (pescaresc), baruri si terase, piscine exterioare cat vezi cu ochii, un aquaparc iubit de copii, spa, terenuri de sport (tenis, baschet, volei pe plaja etc.) si nelipsitul miniclub pentru cei mici.
Gazda noastra la Club Salima a fost Executive Chef Halil Balyemes, o dulceata de om, bland si amabil ca nici nu am cuvinte.
El a fost cel care ne-a prezentat restaurantele si ne-a servit cu fel de fel de bunatati traditionale si tot el a fost cel care a fost atat de amabil incat sa-mi ofere o reteta turceasca traditionala, reinterpretata vizual de un chef al zilelor noastre, pe care sa o transmit cititorilor mei, aceea de Çoban Kavurma.
Articolul de azi a fost doar un „aperitiv” care sper sa va fi deschis apetitul de a descoperi voi insiva tot ceea ce Turcia are de oferit. Va urma. :)
Nina spune: 
Angela 
Lasă un răspuns