A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris nimic despre calatoriile mele. Cred ca va dati seama si de ce, am stat mai mult pe-acasa. Pe calatorul adevarat, insa, dorul de duca il apuca pe negandite, asa ca, destul de brusc si fara multa planificare am decis ca in aceasta toamna sa vad, pentru prima data in viata mea, Londra. Am citit atat de multe carti a caror actiune se desfasoara in Londra, incepand cu Dickens, Galsworthy, Graham Green, Virgina Woolf si alti mari autori, incat imi creasem impresia ca voi pasi intr-un loc aproape cunoscut si care-mi va fi destul de familiar. In afara de asta, cine nu a vazut o imagine a celebrului Big Ben, a catedralei Saint Paul sau a palatului Buckingham? Eram convinsa ca va fi un fel de reintalnire, ca legatura mea cu acest mare oras este deja creata si faptul ca ma voi afla fizic acolo nu va face decat sa o consolideze.
Asadar, am rezervat foarte din scurt biletele de avion, am cautat cazare pe booking.com si deja mi-am facut o idee despre costul vietii din metropola, pentru ca e foarte greu sa gasesti cazare la un pret de sub 100 de lire pe noapte, intr-o camera de hotel catusi de putin luxoasa (dar curata si cu baie proprie), doar amplasata ceva mai fericit, in apropierea statiilor de metrou si a unor obiective turistice. Ne-am facut repede bagajele (din care nu au voie sa lipseasca pantofii foarte comozi si o haina de ploaie) si-am plecat intr-o zi de joi.
Calatoria a decurs fara surprize: Timisoara – Luton cu wizzair, care e o companie low cost, dar cu toata sinceritatea mi se pare chestie de pur snobism sa alegi o linie aeriana mai scumpa pentru un zbor de doar doua ore, in care nu a apucat sa mi se faca nici foame, nici sete, ca sa imi lipseasca sandwich-ul – si asa fad – servit de stewardese pe alte linii, pentru a justifica pretul dublu sau chiar triplu al biletelor. Ajunsi la Luton, am avut de ales intre cateva linii de autobuze care fac legatura cu Londra (National Express, Green Line etc.) sau trenurile First Capital Connect. Am ales trenul, ne-am cumparat bilet direct din aeroport (exista un ghiseu pe care nu ai cum sa-l ratezi, are un tren imens desenat), cu transferul cu autobuzul pana la gara inclus, la fel si cu biletul de metrou de la gara de destinatie pana in apropierea hotelului nostru. In total, cu tot cu autobuz, tren si metrou, calatoria a durat cam o ora si jumatate. Mi s-a parut extraordinar de ingenios faptul ca schimburile de pe tren pe metrou se fac intr-o unica statie, practic sari jos din tren si urci in metrou la doua peroane distanta.
La hotel, oamenii s-au dovedit foarte intelegatori si cererea mea de early check in fusese luata in considerare, asa incat am ajuns in camera noastra inainte de ora 11, ne-am tras sufletul cateva clipe, ne-am schimbat cu haine mai usurele, ca de acasa ne-am imaginat ca la Londra va fi foarte frig, dar in zilele cat am stat acolo numai de cald am avut a ma plange… si am pornit. Am profitat de vecinatatea cu o sumedenie de restaurante pentru primul pranz londonez care a fost – cum altfel? – fish and chips. Pestele bun si suculent, intr-o crusta crocanta, cartofii… niste cartofi.
Primul popas, Buckingham Palace, pana la care am calatorit vreo 10 minute cu metroul, incluzand si plimbarea de la hotel pana la statia Paddington. Cand am vazut monumentul Queen Victoria Memorial, deja am simtit un fior: dom’le, chiar sunt aici!
Din pacate, ceremonia schimbarii garzii se incheiase cu jumatate de ora in urma. Imperturbabilii soldati din garda, insa, erau la locul lor.
Oricat am incercat sa fac o fotografie a palatului in care sa nu se vada atata lume, mi-a fost imposibil, de jur imprejur e o forfota de turisti care fac fotografii, se pierd, se cauta si se reintalnesc prin multime. Nu mi-a luat mult timp ca sa realizez ca dorinta mea era profund egoista, am inteles precis ca impartasesc scopuri identice cu toata aceasta imensa mare de oameni care scormoneste Londra avida de a ajunge in locurile cunoscute din carti sau de la televizor. E bine ca mi-am dat seama de asta din prima zi, asta m-a scutit, probabil, de multe dezamagiri.
Toata aceasta mare de oameni este scrutata cu multa si profesionista atentie, dar si cu toleranta si amabilitate, de cei indrituiti.
Si-acum, daca tot am vorbit despre amabilitate, sa va spun si ce m-a impresionat cel mai mult la Londra: locul asta e imens iar senzatia de grandoare te poate usor coplesi. Totusi, atat cat am apucat sa vizitez in Londra in cele cinci zile de sedere care s-au dovedit ridicol de putine fata de ceea ce era de vazut, mi s-a parut ca, in ciuda dimensiunilor, totul functioneaza perfect, capitala Angliei fiind guvernata de niste reguli foarte bine gandite, care, insa, nu dau nimanui senzatia de constrangere. Nu cunosti mersul lucrurilor sau nu stii pe unde s-o iei? Foarte simplu, intrebi pe oricine. Si atunci ai imensa surpriza de a observa ca englezii, cei despre care aveai preconceptia ca sunt reci si necomunicativi, sunt extrem, dar extrem de amabili si le place la nebunie sa se intinda la vorba cu oricine. Primesti, asadar, informatia ceruta, cu mult mai multe detalii decat ai solicitat (de exemplu, intreband daca merg in directia corecta spre Oxford Street, mi se raspunde si ca da, si ca mai am trei sferturi de mila pana acolo, si ca pot lua autobuzul 30 in directia Marbel Arch, pana la Selfridges), dar apoi omul pe care l-ai intrebat e curios sa afle de unde esti, cate zile stai prin Londra, daca iti place, sa te sfatuiasca sa faci ceva anume sau sa vizitezi vreun loc si neaparat sa iti ureze sa ai parte de o sedere placuta. Am asistat la conversatii foarte animate, pline de haz si voie buna, infiripate pe moment in metrou, intre oameni care nu se vazusera niciodata. Am fost invitata sa ma asez in autobuz de catre o doamna usor trecuta de cincizeci de ani, dornica de conversatie si foarte amabila. Soferul de autobuz era pus pe glume la randu-i, la fel foarte multi dintre oamenii cu care te intersectezi pe strada si care iti zambesc fara motiv. Una peste alta, Londra mi-a facut impresia unui oras tare fericit.
De ce am numit articolul „Londra, pe scurt„. Pentru ca asa a fost de fapt, cinci zile sunt un timp foarte scurt pentru a vizita Londra cu tot ceea ce are ea de oferit, un timp in care am fost in permanenta miscare si ne-am extenuat alergand pe bulevarde si dintr-un loc in altul, dar Doamne, cat de tare ne-a placut! Bineinteles, dupa primele doua zile in care am incercat sa-mi respect programul dinainte alcatuit, am renuntat la multe, foarte multe obiective, si am hotarat sa experimentez mai mult din atmosfera orasului decat sa alerg dintr-un loc in altul pentru o fotografie. Oricum, o alegere foarte inspirata a fost turul orasului pe platforma unuia dintre celebrele autobuze rosii, practic am vazut in patru ore majoritatea obiectivelor turistice si am putut hotari unde ne dorim cel mai tare sa revenim.
Acelasi tur cu autobuzul ne-a dus in apropierea hotelului nostru, care e asezat pe Sussex Gardens, la intersectia cu London Street, intr-o zona cu multe, multe alte hoteluri si restaurante, dintre care va recomand din toata inima pe cel al unei familii de italieni, numit San Marco. Mancarea e simpla si iti da un sentiment de acasa, dar e absolut delicioasa. Italienii sunt si ei niste adevarate personaje, simpatici de-ti vine sa-i iei acasa drept suvenir.
Pe Park Lane, in imediat langa Hyde Park, constatam ca lumea civilizata nu doar ca nu-si ucide animalele, ci ca le este recunoscatoare pentru serviciile aduse pe timp de pace si de razboi. Pe placa de marmura acestui monument e un text care se traduce cam asa: „Acest monument este dedicat tuturor animalelor care au servit si au murit alaturi de trupele britanice si aliate in razboaie si campanii, de-a lungul timpului.” A doua inscriptie spune urmatoarele: „Ele nu au avut de ales.„
Ajungem si la emblematicul Big Ben, care iti taie efectiv respiratia.
A doua zi vizitam Madame Tussaud, unde sotul meu nu pierde prilejul de a se fotografia cu familia regala britanica. Evident, cu replicile lor de ceara.
Si-apoi alergam cat ne tin picioarele (si metroul) sa prindem vaporasul de 12 jumate care pleaca de la London Eye ne duce la Greenwich. Din pacate, vremea e cam.. londoneza, e innorat si ploua marunt.
Despre Greenwich va spun atat: locul e superb, am fost uimiti sa descoperim in proximitatea tumultului din centrul Londrei un loc atat de pasnic si idilic.
Descoperim cu usurinta parcul Observatorului Regal si ne rasfatam ochii cu un verde incredibil.
La Greenwich ne intalnim cu Radu in carne si oase, care se dovedeste a fi exact asa cum l-am perceput online: un ardelean dintr-o bucata, plin de umor si foarte de treaba. Drept e ca ne cunosteam deja virtual, dar am avut senzatia ca suntem in compania unui foarte vechi prieten, cu care am depanat cu mare placere tot felul de povesti timp de cateva ceasuri bune si ne-am intors la Westminster cu ultimul vapor. Radu ne-a invitat la un pranz specific englezesc, cu steak ale pie (un fel de papricas cu vita, dat la cuptor cu ceva foietaj deasupra si servit cu legume), pe care l-am stropit cu cidru din belsug (a fost prima data cand am baut cidru si recunosc, nu ultima, caci mi-a placut).
Pe intuneric, Radu ne conduce la locul de imbarcare, unde ne despartim cu pupaturi si cu promisiunea ca ne va vizita (sa nu uiti, bade!).
In drum spre casa, trecem din nou pe sub superbul London Bridge, care noaptea e la fel de impresionant.
In urmatoarea zi, ca tot gurmandul, ne-am zis sa incepem sa bifam cateva locuri celebre in toata lumea asta pasionata de gastronomie. Si, pentru ca asta a fost dorinta sotului meu, am inceput cu Jamie Oliver’s Fifteen. Ne-am facut rezervare online, care urma sa inceapa de la 14 si 15 minute. Am calatorit destul de mult ca sa ajungem acolo, dar nu e neaparat dificil de ajuns, se poate ajunge cu liniile de metrou Circle sau Hammersmith&City, pana la Moorgate, de acolo se schimba cu Northern Line pana la Old Street, de unde nu mai ai decat 5 minute de plimbare pana la restaurant.
Cu toate ca ne-am zorit ceva sa ajungem la 14 si 15 fix, nu am ajuns sa ne asezam la masa decat dupa ora 15. Asta nu ne-a prea placut. In schimb, ne-a placut ambianta restaurantului.
Am comandat ca antreu o salata de topinambur cu branza de capra, care a continut topinambur copt, dar si cateva lamele fine de topinambur crud, ceva creson, branza sfaramata (care era gustoasa), un dressing placut si… din pacate, portia mea a continut si ceva nisip, destul de dezamagitor pentru un loc atat de celebru. Cidrul care se vede in dreapta, in schimb, s-a dovedit spectaculos de bun.
Felul principal, un fel de fish&chips, doua bucati (cam mici) de peste (hake, cred ca e merluciu) facute intr-o crusta foarte faina si crocanta de aluat cu bere, servit cu un singur cartof fiert, taiat in doua pe lungime, care mie nu mi-a placut ca era rece, si niste fenicul tras la tigaie. Un sos bun, de frunze de fenicul, lamaie si ceva capere (cred). Poze n-am, ca mi-era foarte foame si oricum eram deja dezamagita de felul in care ieseau pozele in lumina foarte placuta pentru ochi, dar jalnica pentru aparatul de fotografiat.
Desertul, un ecler cu crema de caramel sarat, alune si glazura de ciocolata. Crema foarte gustoasa, alunele crocante, fara discutie cel mai bun fel care ne-a fost servit in acest restaurant.
Surpriza finala a fost ca ospatarul ne-a adus nota numai pentru bauturi si cu toate ca i-am explicat ca am si mancat, fapt confirmat si de colega lui care ne adusese felurile de mancare la masa, i-au trebuit vreo 30 de minute de cautare prin calculator ca sa se dumireasca. Sper sa retina ca exista romani care nu profita de asemenea „oportunitati”.
Seara, ne-am intalnit cu Andra, autoarea minunatului blog Menta si Rozmarin, care e timisoreanca la fel ca si mine si cu care ne cunosteam deja. Reintalnirea a fost mai mult decat placuta, Andra ne-a plimbat prin Soho si Covent Garden, in final ducandu-ne la un restaurant foarte drag ei, despre care a scris si un review, si anume Polpo. Locul nu este nici pe departe unul faimos, dar mancarea a fost fabuloasa, serviciul plin de amabilitate si atmosfera foarte familiara si placuta.
Nu am facut fotografii cu mancarea, pentru ca lumina era (din nou) putina, foarte putina dar foarte placuta, dar si pentru ca am fost foarte ocupati sa savuram platoul de chicheti si apoi chiftelutele de vitel in sos de rosii aromat, care pur si simplu ti se topeau in gura. Fotografia urmatoare, in care puteti vedea delicioasele chiftelute, ii apartine Andrei.
foto: Andra Constantinescu
Ziua urmatoare s-a potrivit sa fie insorita, cu un cer de un albastru superb si nori albi si pufosi. Am profitat si am facut o multime de fotografii, ne-am dat cu London Eye si am vizitat Sea Life Aquarium.
Dupa toate astea, am profitat de vremea insorita ca sa facem o lunga plimbare prin Trafalgar Square catre Piccadily Circus si pana la destinatia finala, restaurantul NOPI din Soho, unde am avut rezervare incepand cu ora 14 si jumatate. NOPI este restaurantul deschis cu doi-trei ani in urma de Yotam Ottolenghi si Sami Tamimi. Numele inseamna pur si simplu North of Piccadilly. Auzisem multe despre geniul lui Ottolenghi si am vrut sa ma conving. Asadar, am ajuns la 2 fara zece. Imi fac curaj si ma duc sa intreb, explic ca am ajuns mai devreme si daca s-ar putea… zambaretul pistruiat cu ochii verzi imi explica amabil ca masa noastra nu e gata, dar sa poftim la bar ca se va stradui sa nu asteptam prea mult, daca tot am ajuns. Si chiar s-a straduit, pentru ca la 2 si un sfert suntem condusi la masa noastra.
Restaurantul, care se recomanda a fi o braserie ce serveste mancaruri cu influente din orientul mijlociu, are doua sali, una la parter si una la subsol. La parter clientii sunt asezati la mese private, in functie de marimea grupului. La subsol, sunt doua mese lungi, destinate grupurilor mari, si sala e deschisa direct spre bucatarie.
Mi-am facut o fotografie in toaleta de la Nopi si nu cred ca ma veti acuza prea tare, nu face parte din curentul „hai sa ne pozam in baie” lansat de pitipoance pe facebook :)). Toaletele sunt uimitoare, intri intr-un spatiu in care oricum te misti, esti intre oglinzi paralele iar aerul miroase a petale de trandafiri.
Am comandat doua antreuri diferite, pe care le-am impartit intre noi. Primul: cartofi dulci copti, picanti intr-un mod foarte placut, smochine si branza de capra, cu ceva rucola si balsamic. Gustul perfect echilibrat, texturile minunate.
Al doilea aperitiv, scoici nemaipomenit de fragede si gustoase, ciperci shiitake, un sos delicios care nici nu stiu ce o fi fost si baby coriander (cred ca asa-i zice) pe deasupra.
Felul principal, friptura din vrabioara de vita maturata timp de 28 de zile cu mustar de cirese si ciuperca king oyster. Am mai luat si niste chipsuri de mamaliga (adica truffled polenta chips), nemaipomenit de gustoase, care aveau cu adevarat un iz subtil de trufe si o crusta crocanta perfecta, contrastand cu interiorul moale. Friptura… de vis, se topea in gura. Mustarul de cirese, o minunatie care reusea sa aiba in acelasi timp gustul picant si distinct al mustarului si aroma clara si dulce a cireselor. Ciuperca royal oyster avea gust de caramel si o textura carnoasa, asemanatoare cu shiitake. Langa friptura, pe farfurie, am mai primit si niste salata de creson, cu o vinegreta dulce acrisoara, ce m-a facut sa-mi amintesc cu naduf de toate salatele neasezonate, fade de-ti vine sa le arunci cat colo, pe care le-am primit in alte restaurante. Una peste alta, in viata mea n-am pus gura pe ceva mai subtil aromat, mai echilibrat si delicios.
La desert, am comandat din nou diferit, urmand sa gustam din ambele preparate. Primul, o inghetata cu bezele, crema de lamaie si verbina si jeleu de calvados, garnisit cu capsuni proaspete. Apoi, orez lipicios cu banane caramelizate, servit in frunza de bananier, alaturi de un sirop de cocos, absolut divin.
Va rog sa ma credeti, pe toata durata prazului am avut lacrimi in ochi, o asemenea emotie culinara am simtit. La plecare, am cumparat cartea Jerusalem semnata de Ottolenghi si Tamimi (din care sa fiti siguri ca ma voi inspira in curand cu niste retete superbe) si ne-am promis ca o sa ne intoarcem in acest loc minunat.
Vorbind pe scurt despre Londra, a iesit un articol destul de lung, cred ca unul dintre cele mai lungi de pe blog. Si mai sunt atatatea si atatea de povestit… dar mai ales atatea de vazut. Dintre cele aproape doua mii de fotografii pe care le-am facut in aceste cinci zile, am impartasit cu voi doar cateva. Voi incheia cu niste imagini din minunatul Hyde Park, care sper sa va imbie si pe voi la o lunga plimbare prin Londra, pentru ca superba capitala merita vazuta nu o data, ci de sute de ori.
Myreluta spune: 
Daniela Boca 
Iuliana Miu 
Lasă un răspuns