Înalt, cărunt, cu părul dat pe spate, cu mustața îngrijită și ochii lui Peter O’Toole, fuma gânditor, cu ochii pe fereastră.
O zi începea, ca și la mulți dintre noi, cu o cafea și țigară. Totuși, uimitoare era grija cu care gesturile astea simple se desfășurau. Ceașca albă, de o formă ciudată, închisă spre gură, era făcută dintr-un material special, care păstra căldura pentru mai mult timp. Scrumiera era un ciudat evantai metalic în mâna unei nimfe de culoarea cenușei. Momentul acesta al zilei nu era trăit nici în grabă, nici în dezordine. Aranjat, bărbierit, cu unghiile impecabile, îmbrăcat în cămașă de cea mai bună calitate și desigur cu cravată asortată lăsată la vedere de un emblematic cardigan gri, sorbea atent pe sub mustăți, fumând lent și concentrat asupra radiojurnalului. Moment sacru era. Eu, în calitate de nepot la vârsta școlii generale, îmi savuram la fel de tacticos ceaiul înmuind pe rând în el biscuiți Chindia pe care, dezamăgit de propria lipsă de concentrare, îi pescuiam din cană cu lingurița.
Era deja pensionar, dar acest statut obliga cu atât mai mult. După cafeaua care dura aproape o oră, se discuta lejer, se făceau vorbele si pregătirile pentru prânz și se asculta pe sărite Răspundem Ascultătorilor.
Ora 11. Cardiganul lăsa locul sacoului în nuanțe de gri sau bleu, (niciodată negru) bastonul era pescuit din cuiul lui situat de-a stânga ușii, erau verificați banii, țigarile, chibriturile și cu un gest larg și final, pălaria era atent aranjată. Se auzeau întâi pașii pe scările de lemn ale imensei case de târg mușcelean, apoi scârțâitul porții, și …Plimbarea.
Trebuie spus că urbea Câmpulungului are, dincolo de farmecul ei de neînlocuit pentru mine și pentru atâția alți musceleni mai vechi ori mai noi, niște amuzante dar plăcute denumiri ale locurilor, fiecare cu povestea lui. Astfel, Bulevardul care străbate întreg centrul, flancat de clădiri vechi cu etaj și tei, se numește “Pardon” iar parcul, care se desparte spre Grui chiar din mijlocul celui din urmă, poartă încă denumirea de Grădina Merci.
Stradela Umbrei care leagă casa bunicilor mei de bulevardul mai sus amintit, te scoate exact în dreptul parcului, în mijlocul vieții animate din vechea capitală românească.
Bulevardul Pardon, cu băncile lui, cu umbra teilor, era locul predilect de promenadă. Scurte întâlniri cu vechi prieteni, pălării ridicate, popasuri de o țigară pe o bancă în parc și, la final, înainte de masă, un țoi cu țuică de Muscel pe terasa de la Piatra Craiului, în hărmălaia veselă de pensionari, tineri boemi, scriitori în vacanță ori bucureșteni în viligiatură. Urma agale drumul spre casă, gesturile inverse plecării și masa, evident în preajma radiojurnalului de prânz, ascultat la vechiul difuzor de lemn, care invariabil trebuia reparat.
Siesta se făcea elegant, fără schimbări de vestimentație și făra a scoate pantofii impecabil lustruiți. Era un lung moment de reverie, sacru și imperturbabil, lipsit de activități agitante prin casă.
Cafeaua de la ora 4 lăsa loc de musafiri, de obicei sora bunicii, fostă profesoară la Liceul Pedagogic Carol I. Discuțiile lejere, învăluite în fum de țigară se terminau aproape de masa de seară, întotdeauna frugală, lăsând loc câtorva ore de ascultat la radioul mic sprijinit pe pernă Europa Liberă sau câte o piesă de teatru radiofonic.
Tradiția asta a rostului fiecărui gest și a repetitivității face în opinia mea diferența între civilizație și opusul ei. Veșnic căzuți în admirația ritualurilor asiatice, japoneze în special, uităm că pe pămant românesc, de la vlădică până la opincă, există “în clipa asta de 2000 de ani” cum spunea Marin a lu’ Soare, o serie întreagă de gesturi atent studiate și din păcate pierdute. Țăranul român se trezea și își făcea întâi de toate rugăciunea pe marginea saltelei de paie, aninând astfel în pridvor un abstract Nihil sine Deo. Se spăla numai cu apă curată și se freca cu flori plăcut mirositoare. Duminica se primenea și nu purta barbă decât ca semn al bătrâneții sau preoției. Prin reflexia apei se uita până în oglinzile palatelor de la capătul cărora îi răspundeau chipuri de sânge nobil la fel grijite, doar mai puțin bătute de vânt și soare. La muncă avea pe el cămeșa îmbodobită cu semne neîntâmplătoare, creștine și păgâne reduse la etericul abstract care avea să-l nască pe Brâncuși. Le purta la fel cum prinții și regii își duc însemnele, iar când se pleca la trecerea calului de stăpân îi zornăiau în zenitul metafizic bradul și crucea însăilate de femeie. Stâlpii casei și coarnele plugului le împodobea cu aceleași semne magice și încărcate de simboluri reduse la esență, ducând cu el aceleași repere cum ducea voievodul însemnele heraldice pe sabie și scut. Toate aveau timpul și rostul lor și multe au reușit să se păstreze. Ce nu s-a priceput e că nu-s obiecte de artă, ci repere ale unui ritual de viață. Puse în vitrină la muzeu sunt la fel de somptuoase și nefolositoare ca niște săbăticiuni împăiate. Vii sunt bucurie, echilibru și sens, nepurtate și netrăite nu au valoarea marilor opere de artă occidentale pe care noi, ba dintr-o pricină, ba din alta, nu le avem. Moștenirea noastră, așa cum e, bună sau rea, stă în obiceiuri și ritualuri. Pe astea le ducem ușor cu noi, fiindcă tare umblători pe pământ mai suntem! Cu astea am rămas și eu de la tataiu’. Mi-au mai rămas bastonul, pălăria, radioul, scrumiera și câteva fotografii.
Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.
Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro
FPM spune: 
Lasă un răspuns