Ouă-n cuib de vârf de munte

Ajungând eu la etatea de 13 ani, teenager în toate cele, am fost înregimentat pe timpul verii în programul de lucru al tinerilor mei unchi câmpulungeni, ingineri geologi. În vremurile stemei cu spice de grâu pe de laturi, dar sondă babană pe mijloc, cel puțin jumătate dintre acești specialiști se ocupau cu munca de prospecțiuni. Treaba se desfășura astfel: cum dădea firul ierbii pe munte, echipe multidisciplinare cuprinzând geologi, geofizicieni, geochimiști și topografi se deplasau perfect relaxați fizic și mental, animați de spiritul partidului, la mama dracului sus în munte unde, până toamna târziu, în vagoane de campare, printre țuici, table și tabinet, indicau malițioși zăcămintele țării. Treaba nu era ușoară. O zi de muncă, și erau și astfel de zile, începea foarte devreme cu mic dejun după pofte și apucături, dar mai ales reduse posibilități. Fiecare își lua rucsacul, sculele muncii, perechea și băteau văioagă după văioagă, prin apă, noroi,  bolovănișuri, urși vii sau morți, urmărind profilurile stabilite. Geologia nu respectă nici de-a naibii poteca și treaba asta ducea la momente de cățărare de-a dreptul prin cascade, întâlniri cu sălbăticiuni periculoase, luxații și zgârieturi și nu o dată la tragedii din cele mai negre. Erau toți iubitori și cunoscători ai muntelui, aventurieri, oameni care știu să prețuiască clipa și să râdă în hohote chiar și în cele mai sumbre situații. Viața cu ei în cele trei veri petrecute astfel m-a învățat multe și despre natură și despre caracter și trebuie să recunosc, a venit în cel mai potrivit moment cu putință. Am priceput acolo valoarea comodităților civilizației, încrederea și prietenia adevărată diferită de cea de conveniență, importanța țuicii în Univers, gustul motorinei trasă cu furtunul din butoi în zori, respectul pentru munte și natură în general, spălatul la fund în apă rece și câte alte lucruri minunate.

Fără o programare anterioară, am ajuns sub aripa unui coleg de breaslă geologică al rudelor mele, recunoscut sub numele și titlul de „Moșu”. Omul, înalt și lat cât un dulap de calitate, dar deloc la fel de burduhănos, nu era bătrân. Avea în schimb, blond fiind,  barba deschisă la culoare montată împreună cu mustață dedesubtul ochilor albastru-bulbucat în ape tip Dobrin. Ansamblul ăsta îi dădea un aer experimentat, de unde și porecla. Muscelean de la Bughea de fel, geolog din Câmpulung oficial, Moșu’ avea înrădăcinate sub studiile superioare de la București obiceiuri și apucături vechi, țărănești, care făceau și fac deliciul personalității lui. O astfel de apucătură pe care a avut grijă să mi-o cultive forțat timp de câteva luni bune a avut chiar urmări amuzante la întoarcerea mea în sânul civilizației gălățene în care am fost exilat alături de familia tradițională, în anii de școală. Pus la ora 7 și un sfert dimineața în fața implacabilului ceai cu biscuiți, am început să mă scarpin după ceafă acompaniindu-mă de ceva mârâituri dubitative. Întrebat de mama din dotare dacă e ceva în neregulă am venit cu rugamintea de a-mi fi încălzită o ciorbă și niște fasole. În adâncul lui, stomacul meu împrumutase ideea că mă aștepta o zi de coasă și nu una de intelectuală instruire pluridisciplinară.

Îmi făcuse Moșu program în lunile de munte. Mă trezeam la schimb cu el pe la 6 dimineața și făceam focul la plita improvizată între barăci. Lemne învățasem să iau cu mine în cămăruța repartizată. Sub pat nu le puteam pune, pentru că acolo era depozitată dinamita despre care am aflat mulți ani mai târziu. Le țineam după ușă, nu multe, suficiente cât să-mi ofere un avantaj în fața umezelii de pe malul Râului Doamnei. Când nici povestea asta nu mergea, scoteam motorină din butoi cu un furtunaș cu aromă de trandafiri lăsat la îndemână într-un căuș de rouă cu ulei mineral. Mirosul de motorina arsă în zori mi-a rămas pentru totdeauna în nări și mă face să salivez până în ziua de azi. Luam din camp-ul bucătărie mâncarea de la prânzul din ziua anterioară și încălzeam două porții: una pentru Moșu’ și una obligatoriu pentru mine. Din cele aproximativ 15 persoane din tabără nimeni nu respecta acest ritual sfânt, înlocuindu-l cu o cafea și trei țigări. Eram mic, jucam în deplasare și eram și foarte slab așa încât, printre înjurăturile cunoscute la vârsta aceea atât de fragedă, mă supuneam regimului milenar de viață al pălmașului român.

OUĂ ÎN CUIB ALTFEL

Când nu era rândul meu la focul de dimineață trezirea mi se dădea un pic mai târziu, pe la 6 și jumătate, cu o bătaie în geamul mic și aburit urmat de un îndemn baritonal de tipul „Costine tată, hai scoală că e gata masa!”. Una dintre surprizele care mă așteptau la aceste mic-dejunuri frugale era mămăliga cu brânză făcută direct în tuci, a cărei variantă un pic mai blândă și mai civilizată am sa v-o povestesc altădată. Credibil sau nu, în cazul în care nu mai era nimic rămas de încălzit din ziua precedentă, Moșu făcea la 6 dimineața o mămăliguță. O răsturna pe fundul de lemn și arunca în tuci ceva untură de porc, o farfurie de brânză de burduf cu gust de cetină sfărâmată în bucăți mari, peste care spărgea două trei ouă. Punea mămăliga la loc, o nivela cu un compresor sau cu lingură de lemn și aștepta țâșnirile untoase ale astenosferei imaculate. Atunci abia ciocănea în geam, mândru că a făcut mămăligă și nerăbdător să citească încântarea în ochii mei abia mijiți din încleiala somnului. Deseori i se părea subțire un astfel de mic dejun, motiv pentru care frigea direct pe plită și două – trei linii de slăninuță afumată. Ca să nu se depună pe artere, degresa totul sub primele raze ale soarelui cu un țoi de țuică de prună de Corbi și gata. Puțin da’bun!

Dacă n-aveți tuci, să vă luați si să vă ștergeți și pe bărbie, fiindcă v-a rămas ceva unsoare de la șunca friptă!

Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.

Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro.