Treceau cele câteva zile de concediu ale părinților mei încărcate de fum, râu și păduri, cu găteli de mică sărbătoare, toate învăluite în soarele Câmpulungului generos în urma ploii răcoritoare de fiecare zi.
Pe urmă plecau cu bagaje și la revedere din poartă, cu fluturat de mână până când Dacia 1300 albă dispărea după colțul străzii. Se lăsa liniștea și în această absență a agitației creștea în mine vacanța fericită, cu hoinăreala prin păduri, plajă și bălăceală în Râul Târgului, prieteni de joacă și vizite simandicoase ale prietenelor bunicii. Timpul începea să respire normal. Programul zilelor atât de lungi avea reperele lui fixe: piață, plajă, masă, teme, cafeaua de la ora 5 și vremea plină de mistere și amintiri de până la ora mesei de seară.
Prânzul era un meridian fix. Pregătirea începea de pe la ora 10 în așa fel încât la întoarcerea bunicului meu de la plimbarea din oraș, concomitent cu radiojurnalul de ora 12 totul era gata.
Mâncarea era ușoară și simplă, însă de o varietate covârșitoare. Ieșeau din mâinile bunicii mele, fostă preoteasă ortodoxă în căsătoria anterioară, delicate feluri gourmet, inspirații noi și tradiții aduse din munții Buzăului. Unul dintre misterele copilăriei mele l-a reprezentat o ciorbiță mov, preparată special pentru bunicul meu și tratată cu respectul exclusivismului. Mie nu mi se dădea decât să o gust și asta pentru că nu reușeam să trec de bariera culorii cu aer de interdicție. Tataiu’ însă o mânca cu reală satisfacție, introdusă de un păhărel de țuică slabă de prune și acompaniată de câteva firișoare de usturoi verde. Eu priveam din cealaltă parte a mesei în limpezimea rubinie neînțelegându-i pe deplin rostul, dar intuind plăcerea pe care era capabilă să o nască după gestul final de ștergere a mustăților. Numele ciudat îl cunoșteam încă de atunci, preparația însă, deși extrem de simplă nu o înțelegeam pe deplin, considerând-o, zic și acum pe bună dreptate, un act curat vrăjitoresc. Să începem cu ingredientul de bază: Știrul. Vă spun din capul locului că în mod oarecum tradițional buruiana asta sălbatică se dă la porci. Spun oarecum tradițional pentru că în imperiul aztec era considerată mai valoroasă decât aurul și decât orice produs cerealier, dările constând în cantități uriașe din această plantă. Grecii o considerau un simbol al nemuririi și era ofrandă adusă zeilor. Nu mă apuc aici să realizez rubrici despre însușirile miraculoase ale diverselor daruri ale naturii dar, fără îndoială, conținutul mare de vitamine și minerale, cât și al unor substanțe antioxidante extrem de rare, au făcut ca în zilele noastre să fie folosită cu succes în tratarea diverselor tumori și să reprezinte un plan serios pentru eradicarea foametei din anumite zone ale pământului. Pe la noi a rămas aliment uman doar prin munții Buzăului, și asta nu din sărăcie cât mai degrabă dintr-o tradiție țopăind până la noi din farfurie de bunic în farfurie de nepot. Din această pricină, prin unele curți din Carpați se cultivă sau mai exact este privită cu simpatie și permisivitate atunci când găsește de cuviință să răsară. Varietatea de Amaranthus cel mai des întâlnită în farfuria românească este cea roșie care nu are răspândirea celei verzi, dar e ceva mai ochioasă.
Ciorbă de știr din munții Buzăului
Așadar, avem nevoie de două mâini zdravene de știr roșu și verde. Primul pentru culoare, al doilea pentru desime. Câteva fire de ceapă verde, câteva de usturoi tânăr și un morcov reprezintă baza de arome. Vârful se asigură cu mărar și leuștean. E carevasazică o ciorbiță de primăvară-vară. Veselă și sprintenă, cere o acreală pe măsură. Borșul îi pare sobru, iar oțetul e treabă de iarnă, așa încât e nevoită să fie originală cu tot dinadinsul, motiv pentru care recurge la o variantă la fel de țărănească și anume acreala din corcodușe și prune verzi. Dacă sunteți român neaoș nu se poate să nu fi văzut măcar o dată în viață corcodușe la sticlă puse în vreo cămară de gospodină cu familie serioasă sau intenție în acest sens. Nu e lucru greu și ține ciorbițele de vară în formă corespunzătoare, cu singura condiție a absenței cărnăretului. Treaba culesului de zarzăre era a mea. După ce mă acream până în vârful firelor de păr, reușeam să adun din pomul de pe Stradela Umbrei o sacoșă de un leu, mai mult simbolic umplută. Pentru prune verzi mă duceam pe Gruiul Câmpulungului. Când gândul e doar la o ciorbiță, două, treaba e simplă: o cană de corcodușe, o jumătate de cană de prune verzi. Se pun la fiert în jumătate de litru de apă. După ce se înmoaie, se pasează și se trec prin sită ori tifon. Despre calitățile vitaminizante ale acestei licori verzi nici nu cred că e cazul să vă povestesc.
Întorcându-ne la magica ciorbă de știr, rezum: se pun la fiert în trei litri de apă morcovul, ceapa și usturoiul tocate mărunt. Se pot și trage anterior adăugării apei, scurt, în undelemn bun. Se lasă să prindă gust zeama, după care se adaugă frunzele de știr tăiate mai mărișor și cele de leuștean.
Poțiunea se acrește cu zeama de zarzăre și se lasă să mai dea câteva clocote. Spre sfârșit se adaugă mărarul și se râde hâd deasupra oalei.
Zeama asta e atât de țărănească încât auzi doine în somnul de la amiază și-ți cresc motive naționale pe degetele de la picioare. Rumânul o mănâncă rece, cu mămăligă la fel și cățel de usturoi alături. Dumneavoastră sunteți îndreptățiți să o serviți după bunul plac, chiar și dreasă cu smântână, însă forma ei seculară e cea în care se vede fără efort fundul farfuriei, curat și gol ca un buzunar de român cinstit.
Romano Maria spune: 
Lasă un răspuns