Cati aditivi sunt in mancarea pe care o consumam?
Am tot auzit ca la fast food carnea nu e carne, ca ouale sunt prafuri, ca pana si salatele sunt dubioase. Cum este, insa, mancarea pe care o gatesc acasa cei mai multi dintre noi?
Sunt un utilizator activ de internet, urmaresc multe bloguri de food si nu numai, am cont pe mai multe retele sociale. De departe, romanii prefera Facebook. Gospodinele la fel si nu e nimic rau in asta. Si-au facut grupuri in care impartasesc retete si poze cu ceea ce au gatit. Primesc aprecieri si asta le motiveaza sa gateasca mai mult si mai divers, ceea ce e bine. Si-atunci?
Marea majoritate a bloggerilor culinari, la fel ca si gospodinele care posteaza imagini cu mancare in grupurile retelelor sociale, sunt oameni pasionati, amatori entuziasti si atata tot. Pasiunea lor se manifesta, in marea majoritate, prin timp mai mult petrecut in bucatarie, prin entuziasmul de a incerca bucate noi si chiar prin pasiunea de a manca. Prea putini dintre acesti bucatari amatori sunt interesati cu adevarat sa isi formeze o cultura gastronomica autentica, sa invete despre ingrediente si sa isi insuseasca tehnicile corecte de a gati.
Consecinta este ca apar zilnic „scurtaturi” periculoase. Oamenii astia sunt atat de entuziasti fata de orice aditiv care le scurteaza sederea in bucatarie si care reduce factorii de risc pe care orice preparat ii implica, incat le folosesc fara niciun discernamant si in cantitati ingrijoratoare.
Am ajuns sa citesc pe un blog foarte, foarte vizitat, afirmatia ca mancarea nu ar avea gust, pentru autorul blogului respectiv, daca nu ii adauga si o anumita baza de mancaruri, element care aparea obsedant pe listele de ingrediente ale tuturor retetelor publicate. Nu conteaza brandul, e vorba despre un plic din ala cu multa sare, monoglutamat, colorant si resturi greu identificabile ale ceva ce-ar fi, cica, legume.
Am intrat in casa unor oameni si m-am asezat la masa lor. Mi-au dat o farfurie cu mancare si sunt recunoscatoare pentru asta. Dar cum sa ai in solnita, in loc de sare, o baza de-asta pentru mancare? Adica daca gustul meu cere ca mancarea sa fie mai sarata, ca sa o pot ajusta sunt obligata sa adaug si monoglutamatul si colorantul galben?
Sarea, piperul, ierburile aromatice, condimentele si legumele adevarate dau gust mancarii, nu porcariile din plic. Gustul mancarii nu se poate cumpara de la niciun magazin, gustul trebuie educat si exersat si la un moment dat vei ajunge sa il potrivesti folosind ingrediente curate si sanatoase.
O alta molima este praful de copt, aditiv extrem de iubit de pasionatii de bucatarit acasa. Isi spun ei asa: „de ce sa ne spetim sa batem albusuri cand exista praf de copt? Amestecam oua, zahar si ceva faina, punem o cantitate buna de praf de copt si iese un blat de tort, ceva minunat! Mai luam un plic cu praf de crema, niste lapte, invartim cu mixerul si gata umplutura! Presaram bomboane colorate si gata-i tortul vietii, avem cu ce ne lauda pe Facebook!”.
Am vazut pe bloguri, unele chiar de succes, retete care m-au revoltat. Foarte rar am comentat, insa atunci cand am facut-o mi s-a replicat ceva de genul „praful de copt este un produs alimentar, de ce sa nu il folosesc?”. Fara indoiala, praful de copt nu e o otrava. E un afanator care contine bicarbonat de sodiu, amidon, fosfat monocalcic si alaun de sodiu (E521). Ultimele doua substante sunt acide si determina reactia cu bicarbonatul de sodiu, atunci cand e amestecat cu lichide. Supradozarea, insa, duce la aparitia unui gust neplacut, alcalin. Stii, zic de gustul ala dupa ce musti dintr-un muffin cumparat, care-ti face gura punga. Nah, cat de mult vei folosi depinde de apetitul fiecaruia fata de substante ca si alaunul se sodiu. Eu parca as evita sa mananc asa ceva in fiecare zi, chiar daca nu e otrava si chiar daca il mai folosesc si eu cateodata, insa cu multa parcimonie si numai daca altfel nu se poate si basta.
Poate cea mai mare enormitate dinc ate am descoperit pe internet a fost ca am ajuns sa citesc despre oameni care fac galuste de gris pentru supa cu praf de copt. Ca sa iasa „pufoase”. De fapt, pufosenia pare-se ca este o calitate din ce in ce mai ravnita pentru orice fel de preparate si pentru ea se fac multe concesii in favoarea afanatorilor. Oricum, praful de copt… e de copt si nu de fiert. Macar atat. Si ar mai fi de citit ce scrie pe pliculet, este recomandat pentru 500 de grame de faina. Nu poti sa pui un plic de praf de copt intr-o prajitura cu 180 de grame de faina, e o mizerie.
Afara de asta, oameni buni, pandispanul nu are nevoie de niciun fel de afanatori! E un sacrilegiu sa pui chimicale intr-o prajitura care trebuie sa fie delicata si fina si care contine (sau ar trebui sa contina) atata aer acumulat in albusuri, incat nu are nevoie de nimic altceva ca sa creasca frumos.
S-a intamplat sa mai public si eu cate o reteta de prajitura cu frisca pe blogul meu. Mi s-a parut extrem de trist ca am primit comentarii de la oameni care ma intrebau unde se poate cumpara smantana pentru frisca si mai ales ce e aceea. E foarte trist, mai ales pentru ca frisca inseamna de fapt … smantana, o smantana proaspata, nefermentata, care are capacitatea de a acumula mult aer atunci cand este batuta, devenind o spuma cu gust placut de lapte.
Preparatele gata indulcite care se gasesc in comert si care se recomanda ca fiind „frisca vegetala” sunt niste mari minciuni. Nu exista frisca vegetala. Exista o suspensie lichida de margarina si tot felul de stabilizatori, guma de xantan si de nu mai stiu ce, care se comporta ca si frisca atunci cand e batuta. Toate au gust de lipici indulcit si sunt o bataie de joc.
La fel cum nu exista „unt vegetal” si cum o crema cu margarina nu va avea niciodata gustul fin al uneia cu unt.
Ma intreb de ce oare producatorii de lactate adevarate nu se asociaza ca sa-i dea in judecata pe toti acesti falsificatori. Pentru ca felul lor de a-si prezenta produsele creeaza confuzie si manipuleaza mintea consumatorului, care a ajuns sa creada ca aceste pomezi si lotiuni de plaja chiar sunt comestibile.
Pe de alta parte, insa, intervine din nou apetitul pentru „scurtaturi” al celor ce gatesc acasa. Ca sa faci o frisca adevarata e nevoie sa fie foarte rece, sa stii cat sa o bati ca sa nu se separe, e nevoie, deci, de un pic de atentie si bataie de cap, pe care prea putini dintre noi sunt dispusi sa le acorde preparatului in lucru. Tipic romanesc, zicem un las’ ca merge si-asa si producem torturi si prajituri cu gust identic, uneori chiar la comanda, livrandu-le altora (asta e cel mai grav).
Tot ieri am citit urmatoarele randuri, scrise de acelasi autor al site-ului aromesigusturi.ro pe care l-am citat intr-un articol precedent pe aceeasi tema: „Poate ca cei care isi dau seama cel mai putin de rolul si contributia lor pentru dezvoltarea taranilor si a producatorilor locali de hrana sanatoasa sunt tocmai bloggerii culinari. Cat timp voi gasi retete pe net care iti spun sa pui margarina marca cutare in loc de un unt fara marca, atunci producatorii au cam pierdut si restul luptei pe langa cea cu reclama agresiva a marilor lanturi de retail.”
Citind aceste randuri nu am putut sa nu ma simt oarecum vinovata, drept sa va spun. Nu pentru ca as recomanda margarina in loc de unt. Ma simt vinovata doar ca am tacut atata timp, cu toate ca de ani buni sunt constienta de faptul ca modul de a gati al oamenilor se indreapta intr-o directie total gresita.
Primul motiv pentru care mancarea gatita acasa a ajuns sa fie poate mai falsificata si mai periculoasa decat cea de la fast food, este necunoasterea. Oamenii gatesc pentru ca asa trebuie, multi dintre ei fara sa stie de fapt sa o faca. Nici nu-si doresc sa afle mai mult si asta e chiar periculos. Ar mai fi si comoditatea. Poate si faptul ca suntem o natie saraca, dar tocmai de saraci ce suntem ar trebui sa cumparam doar produse de calitate si nu ma refer doar la posete si pantofi, ci si la ingredientele pentru o mancare adevarata.
Lasă un răspuns