Trebuie să vă spun din capul locului că la aranjamentul zilnic al cafelei despre care v-am povestit săptămâna trecută nu se servea orice dulceață. Vișinele nu au ce căuta la acest fel de moment, zmeura, cireșele sau chiar fragile sunt excluse. Există alternativa dulceții de afine, de nuci verzi ori dacă există și există rar, a celei de prune verzi însă, fără umbră de îndoială, nobilă, potrivită și drept urmare cea mai prezentă era dulceața de cireșe amare.
Printre ruinele bătrânului continent sunt feluri și feluri de obiceiuri și de tratații ale acestei gustări de ora 5. Englezii fac un soi de biscuiti, francezii prăjiturele, italienii înghețată, grecii praf vesela, rușii schimbă sticla de vodcă cu una nouă sau granița. Românii, în mod tradițional au o mică obsesie pentru dulceață. Când ți-e sete, iei o linguriță înainte de a bea apă, e de prost gust să bei apă pe inima goală. Vine un musafir, îl servești repede cu acest confiture. Vine o vecină, îi dai la schimb două de vișine pe una de nuci. Vine un străin, o scoți pe cea de trandafiri sau de toporași. Vine un nepot, îi dai două de vișine și una de zmeură. Vine o nepoțică, îi dai una de căpșuni. Vine o soacră acră, îi dai una și gata. România e o țară în care, dacă închizi ochii, intuiești în fiecare cămară de la Timișoara până la Palazu, stând la umbră și răcoare, borcănele de diverse mărimi și culori pline ochi cu dulceață.
Dulceață de cireșe amare
Cum vă spuneam, aproape unanim e recunoscut faptul că cea de cireșe amare sau negre este cea mai nobilă dintre ele. Iată cum se petrece miraculoasa renaștere anuală a acestei delicateți: se procură, pentru că e destul de puțin probabil să găsiți în piață, două kilograme de cireșe negre, adică bunica sălbatică a celor mai cunoscute și mai domestice. Se scobesc de sâmburi cu ce doriți: aparate, instalații, andrele, ace, degete subțirele de fată mare. La sfârșitul operațiunii rămâneți cu aproximativ 1,5 kilograme comoară, pe care o echivalați în proporție egală cu zahărul. Treaba scobitului era în copilăria mea îndatorire de onoare la care nu lipseam. Negreala de pe degete se curăța greu, dar operațiunea nu avea niciun rost. Pentru mine era semnul de mândrie al participării la aceasta taină a verii. Pentru mamaie, ocazie de a fi întrebată încă trei zile de cucoanele din parc dacă a făcut dulceață de cireșe negre. Pe măsură ce se scobesc de sâmburi, se așază în oala smălțuită și se acoperă strat după strat cu omăt de zahăr. Un strop de vanilie nu-i face rău. Acestea fiind mântuite, se pune crătițoaia la foc mic. Când zahărul și esența dulce amăruie s-au înlănțuit pe veci în sirop unduitor, se dă focul un pic mai tare. Jocul magic începe. Se amestecă, se adună spuma, se supraveghează grosimea lavei, se adulmecă de miros de afumat, Doamne ferește! După aproape două ceasuri de cataclism supravegheat, când lucrurile par corect legate, se adaugă sucul de la o jumătate de lămâie. Se mai lasă un pic să bolborosească și e gata. Borcanele e bine să le sterilizați între timp un sfert de ceas, în cuptor, la 180 de grade. Se pune dulceața în borcane, se căpăcește și se așază în păturică, cu capul jos pentru derută totală și obținere de vacuum.
În bucătăria copilăriei mele fiecare borcan primea o etichetă scrisă frumos de mână, cu informația despre conținut și anul nașterii. Caligrafia binecunoscută confirma producătorul. O parte dintre ele plecau cu mine cu tot, toamna, la Galați, unde până la vacanța de iarnă plângeam împreună de dorul muntelui.
Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.
Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro
Damaris spune: 
Lasă un răspuns