Sâmbăta, strânsul mesei nu se finaliza cu odihna mamaiei în compania unui celebru și nelipsit măr și a nu mai puțin celebrei reviste Cinema. Locul îl lua prepararea diverselor surprize dulci. Nu din comoditate, ci mai de grabă din dragoste bunicească, tratația cea mai frecventă era cea evocată mai sus. Banală pentru mulți, diferită ca și grosime, diametru, compoziție ori mod de coacere de la o nație la alta, clătita abia luată de pe foc, împăturită într-un mod foarte practic și care nu se poartă în restaurant, umplută cu dulceață de orice, era desertul meu preferat. Iubirea bunicii mele pentru mine era rezumată de expresia „Dacă-i vine ăluia mic poftă de clătite, la miezul nopții se scoală și-i face!”. Iată așadar importanța acestei chestiuni pentru sufletul meu lipit de stomac ca șerbetul de linguriță.
Clătitele în parfumata Românie se fac subțiri. Cu cât mai subțiri, cu atât mai bine. O altă condiție obligatorie este prospețimea ouălelor. În țara asta binecuvântată din anumite puncte de vedere, nu faci clătite dacă nu ai ouă proaspete, de găină crescută în curte cu iarbă, gândăcei, râme roșii și trifoi cu patru foi. Clătitele autohtone au diametrul de fix 25 de centimetri. Se măsoară una câte una cu clătitarul, instrument inventat ad-hoc și se resping cu dispreț cele în afara standardului. Suntem o țară aliată în mod tradițional cu Germania și asta se vede în tot ce facem. Să ne înțelegem bine, dacă și numai dacă ne simțim în stare să facem astfel de clătite, ne apucăm de treabă. Dacă nu, mergem în vizită și sperăm că altcineva este pe măsura apucăturilor teutone ale acestui neam latin în a cărui inimă zace un ceas elvețian stricat.
Pentru curajoși, iată ingredientele: un pahar de făina, 2 ouă, jumătate de pahar de lapte, jumătate de pahar de apă minerală bine acidulată sau un flușt de sifon, 2 linguri de unt, una de zahăr, ceva răzătura de lămâie pentru cine dorește, un fir de sare. Ouăle proaspete le amestecați cu făina bătând încet cu telul. Adăugați treptat laptele și apa minerală, zahărul, sarea și aromele. Lăsați smântânica asta să-și tragă sufletul jumătate de oră. Pregătiți una sau două cratițe antiaderente de dimensiunile standard evocate mai sus. Țineți la îndemână o căniță cu ulei. Turnați un strop de ulei să ungă tingirea, răspândiți uniform. Luați un polonic de compoziție, turnați în tigaie și prin mișcări dibace de poignet egalizați în strat subțire. Într-un minut-două, în funcție de puterea focului întoarceți clătita pe cealaltă parte. Întoarcerea nu se face prin aruncare pe tavan și așteptare a dezlipirii, nu se strigă ca la circ și nu se risipește ulei pe pereți. Eu vă sugerez să luați un cuțit de masă, adică din cele rotunjite la vârf, să desprindeți un pic dintr-o margine și apucând între degetele de închinare ortodoxă de la ambele mâini să întoarceți firesc, pe cealaltă parte. După cum vă spuneam dintru început, clătita e frumos să fie cât mai subțire, așa încât vă rog să adaptați cantitatea de aluat la mărimea vasului de coacere.
Una peste cealaltă, în sfârâială parfumată, se adună fragezimile astea aurii. Când se răcesc cât suportă mâna, se procedează la umplere. Câte case, atâtea feluri de servire. În neamul meu, se pune o linguriță generoasă de chihlimbar dulce și aromat și se întinde pe mijlocul discului solar, se adună stânga și dreapta cu loc de un deget de bunică și se rulează de la capetele neîntoarse. Rezultatul falic e numai bun la mușcătură pentru trăirea orgasmică a fiecarei densități, unde mai pui că elimină și riscul eventualelor scurgeri nedorite pe bărbie sau pe ia tradițională, albă, imaculată ca un surâs de bebeluș în lumina soarelui carpatin.
lidia grijincu spune: 
Lasă un răspuns