Când povestea cu geologia de prospectare a luat sfârșit în România, iar eu devenisem deja elev de liceu, oamenii ăștia s-au răspândit prin diverse birouri, unele neavând nicio legătură cu pregătirea lor. O parte au rămas prieteni. Eu, de fiecare dată când reveneam în Câmpulungul drag, îmi căutam timp să-l vizitez pe Moșu’. Treaba asta s-ar fi putut întâmpla undeva în oraș, la un pahar, la o țigară, dar conștient sau nu, bătrânul meu prieten făcea în așa fel încât privitul acesta lung unul în ochii celuilalt să se petreacă mai aproape de pădure și iarbă. Străbăteam cei câțiva kilometri până la casa lui bătrânească din Bughea, unde încă îi mai locuiau părinții bătrâni, însoțit de unchiu-meu Radu și de o sticlă simbolică cu țuică de Buzău. Ne aștepta cu o coasă ori un topor în mână, prins de vreo treabă, râzând blond și bărbos pe sub ochii bulbucați. Mă întâmpina cu un hotărât: Ce faci Costine, tată? și cu ceva de mâncare în preparația căruia era musai foc și tăciune. Desfăcea sub privirile mele uimite o bucată mărișoara de pânză, cât o față de masă în care se rostogoleau ciuperci de toate felurile, colorate, albe, pătate. Ni le explica pe rând aruncând un lemn în focul de sub plita neagră de bucătărie. Stătea la o țuică și curăța cu briceagul nelipsit de la brâu, pe masă, printre cănuțele de pământ, cozi pe care le arunca într-o crăticioară de alături. Pălăriile le așeza cu grijă în mozaic dinaintea noastră. Se ridica din când în când și striga în curte scurt și hotărât, cu dragoste și mandrie muscelenească către unul dintre bătrâni: – Adu bre niște brânză de burduf! Nu, nu de acolo, de-aia bună de anu’trecut. Adu și-un pic de șuncă! Mamă-sa pătrundea după ceva vreme prin ușa mică, în penumbra bucătăriei de vară și căuta să le taie, să ni le pună pe farfurii frumoase.
„- Lasă-le bre aicea, că știu eu ce fac cu ele!
- Păi nu le tai?
- Lasa că le tai eu, imi trebe la altceva, vezi mata de treabă!
- Aaa, le pui la ciuperci?
- Și ia zi mă, Costine ce mai e pe la Galați! Băi, Răduce, pune mă și tu o țuică d-aia ce dracu’, că nu-i de la tine, a adus-o băiatu ăsta s-o bem sau să ne uităm la ea?”
Umplea pălărioarele după specie, ba cu brânză de burduf, ba cu șunculiță afumată și le lăsa pe plită să sfârâie și să transpire până le simțea gata. Le aducea pe fund de lemn pe măsură ce erau făcute. Strângeau în bucătărioara mică din livada toate nuanțele de parfum ale frunzelor pădurii și amintirile vieții de munte. Mai târziu, când se lăsa un pic seara, dădea semn de mămăligă și se apuca, țuicărit și cu chef de vorbă de altă găteală.
CIULAMA DE CIUPERCI
Acum se pricepea rostul codițelor puse de-o parte. Într-o tigaie din cele cu experiență se punea oloi autohton din floare de soare și se lăsa la încins pe plită. Tăciunii de fag dădeau deja umbre pe pereți și trosneau de poftp pânp când unsoarea dădea semne că-i gata. Se puneau codițele de la ciuperci și ceva resturi de pălării și se rostogoleau cu lingura de lemn până când seva lor era pentru totdeauna pierdută în aerul de munte și luau culoarea frunzei de toamnă. Se răsturnau pe urmă cu totul de-o parte, într-un blid de pământ. Bătrâna tigaie se punea la loc pe foc cu o bucata mare de unt care se topea ca zăpada sub un foc de iarnă și undea cu sine resturile lipite și aromate de ciupercă. Imediat se adăugau 2-3 pumni mici de făină și se freacau repede, fără frică de cocoloașe și noduri până când rămânea doar o pastă abia-abia bronzată. Punea la asta, Moșu’, lapte bun de la văcuța pe care o auzeai mugind și tropăind în căsuța ei cu lemn și fân proaspăt, câțiva pași mai la deal. Amesteca până se făcea o cremă, o dregea de sare și piper și răsturna în ea codițele de ciuperci călite mai înainte. Se dădea în blid, peste mămăligă vârtoasă, în miros de țuică de prună și seară de munte.
FOTO: Costin Barbutz – Focul lui Sumedru – Bughea de Jos – Muscel
Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.
Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro.
Lasă un răspuns