După amiezele petrecute în răcoarea camerei mari, prefăcându-mă că dorm, au un farmec aparte. Mica bibliotecă de la picioarele patului cu câteva rafturi pline de almanahuri Cinema și reviste reprezentau fereastra deschisă către vremuri în care eu încă nu existam. Cumva, așa mi s-a format gustul de a cerceta în amănunt timpuri anterioare ființei mele. Peste casă se lăsa liniște de vară și multă umbră.
La ora 5 a după-amiezii auzeam ciocănitura scurtă în ușa imensă de lemn și zăream prin geamul celei de la cameră cum intra în casa fie sora bunicii, fie copii deja maturi ai acesteia din urmă. Lumea începea să se miște din nou. Mă ridicam și eu și mă îndreptam spre bucătăria învăluită în lumina după-amiezei. Salutam cum se cuvine și mă așezam în locul meu de la masă, așteptând desfășurarea atât de cunoscută a evenimentelor. Povestirile variau. Erau noutăți vesele, indiferente ori triste, constanța ceremonialului însă așeza peste toate valul egalizator al informării. Decența oricărei discuții de prânz ori de după amiază e dată tocmai de lipsa ei de emoție ori patimă reală. Mamaie văita discret câte un deces, Mamina, sora dânsei, ofta la veștile triste, tataiu arunca cate un „e” scurt atunci când se simțea nevoia, dar nimeni nu se lăsa copleșit nici de amărăciune, nici de hohote de râs. Tristețea era clătită cu o gură de cafea, veselia cu râs liniștit, cuviincios și o gură de ceva dulce.
Înainte de toate, mamaie așeza pe masă în fața bunicului meu punguța de hârtie cu boabe de cafea și râșnița veche. Rar, temeinic, într-un hârșâit moale pe care nu-l voi uita niciodată, boabele se scurgeau în praf fin și înmiresmat în recipientul auriu. Trebuie să spun și faptul că această cafea, greu de procurat în acele timpuri, nu era doar râșnită. O dată ori de două ori pe săptămână, boabele de aur negru, ținute la loc umbros și cu răcoare, erau încălzite de bunica mea într-un prăjitor manual de cafea, un soi de crăticioara închisă, având în interior o paletă manevrabilă, menită să asigure mișcarea continuă a boabelor. Se folosea pe flacăra aragazului și trata întreaga casă cu miresme nobile. Primele discuții aveau loc în timpul manevrelor de pregătire. Bunicul râșnea, mamaie punea ibricul pe foc cu apă rece și o linguriță de zahăr pentru fiecare ceașcă. Când se încălzea suficient adăuga câte două lingurițe de cafea pentru fiecare personaj și aștepta la foc mic momentul clocotului anunțat de umflarea amenințătoare a lichidului. Chiar înaintea lui mai presăra un strop de cafea proaspătă. Dădea la o parte, aștepta o clipă sub ochii mari ai tuturor și mai trecea pentru o izbucnire ibricul pe deasupra flăcării. Turna cu abur des și caimac în fiecare ceașcă, scotea dulceața în farfurioare special create în acest scop, aducea apă de la frigider. În câteva minute totul era gata. Fiecare avea în față, frumos aranjate, cafeaua, dulceața, paharul aburit de apă. Această preparație e cunoscută îndeobște ca și cafea armenească deși, în mod riguros ar presupune împărțirea caimacului în cești, anterior fierberii finale.
Pe autorul acestor rânduri, Costin Barbutz îl găsiți pe pagina lui de Facebook.
Mai multe despre activitatea lui găsiți pe costinbarbutz.ro
Alex spune: 
Lasă un răspuns