Cum am început acum 7 ani să fac blogging culinar
În urmă cu exact 7 ani, pe 1 februarie 2009, am scris și am publicat primul meu articol pe blogul culinar abia lansat. Nu știu foarte bine de ce am făcut-o chiar atunci. Am verificat, în ziua aceea era duminică și probabil că am considerat că va fi relaxant și amuzant să scriu rețeta de ”Păturată pe crumpi” și să o public. Mâncarea asta e un fel tradițional bănățean, inspirat de gastronomia șvabilor care au trăit aici vreme de generații, și se pregătește destul de rar astăzi.
Probabil titlul, care nu le dezvăluia prea multe, și ineditul rețetei în sine i-a făcut pe oameni să devină curioși și să o citească. Cu siguranță, nu fotografia a fost cea care le-a trezit interesul. Fotografia e cea de mai jos, făcută cu un telefon Sony Ericsson (parcă). Sigur este, însă, că mă pricepeam să scriu pe vremea aceea, recitind azi rețeta am simțit emoție și probabil că aceeași emoție am reușit să o transmit și cititorilor mei, fără să îmi fi făcut din asta un scop și sigur fără să mă fi gândit la emoție ca la un instrument.
De altfel, acum șapte ani habar nu aveam că cititorii pot fi contorizați și cu atât mai puțin vedeam vreun motiv pentru care ar trebui să fac asta. Blogul a fost multă vreme pentru mine un fel de jurnal în care îmi consemnam ideile și experiențele culinare și dacă reușeam să și interacționez cu oameni care aveau aceeași pasiune, cu atât mai bine.
De două ori neinspirată în alegerea titlului blogului
Atunci, pe 1 februarie 2009, am ales pentru blogul meu numele ”Cuina bănățeană”. Nu am trăit atâtea zile de câte ori a trebuit să explic ce înseamnă cuina. În cazul în care mai sunt oameni care nu au aflat (deși impresia mea e că am explicat sensul cuvântului tuturor locuitorilor planetei), înseamnă bucătărie. Interesant este că exact același cuvânt și cu sens identic apare într-o altă limbă de sorginte latină, cea catalană. Veți mai găsi pe internet, așadar, bloguri denumite ”cuina de X” sau ”sapores de mi cuina” etc.
Problema mare nu a fost că oamenii nu aflaseră de mici ce este cuina, ci că mulți au început să comenteze – cu tendențiozitate – că nu tot ceea ce public se încadrează în conceptul de bucătărie bănățeană tradițională. Lucru perfect adevărat, de altfel. să ne înțelegem, le-am spus, pe mine mă pasionează și mă face fericită să gătesc. Îmi place să descopăr mereu lucruri noi, care să mă provoace, să îmi țină pasiunea vie. Nu pot să gătesc succesiv tot ce gătea Buna și când le termin să le iau de la capăt.
Cum explicațiile mele nu au fost pe placul ultrașilor bănățeni – categorie de oameni care, sincer, aș fi sperat să nu existe – am continuat să primesc mesaje pline de invective după fiecare rețetă care nu făcea parte din rețetarului bunicilor. Probabil că dacă s-ar fi întâmplat acum, aș fi știut să îi blochez și mai ales să îi ignor, dar pe atunci sufeream foarte tare la fiecare comentariu negativ și de aceea am capitulat relativ repede.
Pe 20 octombrie 2010 am achiziționat domeniul lauralaurentiu.ro. Mie personal mi s-a părut un concept foarte larg, gândindu-mă la sentimentul de acasă, la felul în care mame pricepute și harnice din toată lumea asta își răsfață familiile, la faptul că o masă pregătită de o mamă pricepută și pasionată poate bate o masă dintr-un restaurant cu ștaif. Așa m-am gândit eu, desigur, numai că logica mea nu a coincis cu a unei bune părți a cititorilor. ”La mă-ta acasă numai de-astea ai mâncat?”, ”asta s-o mânci tu cu mă-ta”, ”mama nu mi-a făcut așa ceva” – sunt o mică parte din mesajele cu un conținut quasi identic pe care continui să le primesc.
Numai că acum nu mai sunt cea din urmă cu șapte ani. Și cu cât mai multe comentarii de genul ăsta voi primi, cu atât mă voi încăpățâna să demonstrez că gătitul ”ca la mama” înseamnă multe alte lucruri în afară de mâncărurile cu care a crescut fiecare dintre noi.
Mai ales, înseamnă că suntem mame/tați/femei/bărbați trăitori în mileniul 3, având obligația de a pune pe masa familiilor mâncăruri hrănitoare, echilibrate, diverse și gustoase, aducând bucurie. Înseamnă să ținem viu obiceiul meselor în familie, alături de cei dragi. Înseamnă să fim deschiși să descoperim lucruri noi cu care să surprindem, să trezim interesul pentru mâncare bună al familiei și asta nu se întâmplă punându-le înainte aceeași succesiune de feluri de mâncare ”din caiete moștenite” și de la capăt. Pentru că mâncarea, continui eu să cred și după șapte ani de blogging, înseamnă mult mai mult decât a-ți face plinul, mâncarea merită să fie povestită și analizată.
Cu toate că nu mai fac insomnii pentru comentariile tendențioase, nu pot să nu rămân paf constantând că există unii care cred că eu mi-am făcut un site în care reproduc rețete de prin caietele maică-mii (sau ale altor rubedenii). Oameni buni, singura mamă care gătește și își publică rețetele aici sunt eu și, mai recent, câțiva co-autori care respectă standardele de calitate ale blogului. Aici nu va găsi nimeni rețetele mamei mele, cu excepțiile a două sau trei prăjituri și cu atât mai puțin, e puțin probabil să găsească cineva rețete ca la propria mamă, afară de cele clasice, de prin cartea Silviei Jurcovan, de exemplu.
Un scurt bilanț la 7 ani de blogging
Acesta e primul bilanț pe care îl fac de când fac blogging. Nu prea îmi plac bilanțurile, de fapt am devenit mult prea ocupată ca să am timp să mă opresc din a face doar pentru a însuma chestii deja făcute. Să zicem, însă, că la momentul în care blogul împlinește ”cei 7 ani de-acasă” merită să fac și asta.
Dacă pe 1 februarie 2009 habar nu aveam câtă lume ajunge să citească ceea ce scriu eu, din momentul în care am conștientizat succesul blogului meu am devenit din ce în ce mai responsabilă față de ceea ce scriu. M-a interesat mult și cum mă prezint în fața lumii, de aceea m-am străduit mult să-mi perfecționez tehnica fotografică, de fapt, să deprind o brumă de tehnică fotografică, pentru că la început eram absolut pe dinafară.
Fotografia, de fapt, a ajuns – datorită blogului – să devină o pasiune pentru mine și rareori mă despart de aparatul de fotografiat. E ceva greu de explicat, la un moment dat am avut senzația că mi s-a luat un văl de pe ochi și am început să observ tot mai multe lucruri frumoase în jurul meu, lucruri demne de a fi imortalizate. Sunt încă extrem de departe de modelele mele în fotografia de food, dar am aspirații, descopăr mereu lucruri noi și-apoi eu cred că cea mai frumoasă e călătoria, nu punctul de destinație. Și chiar dacă sunt încă la începutul călătoriei, simt eu că am parcurs ani lumină de la imaginea cu păturata de crumpi de mai sus.
Un alt lucru care s-a schimbat în bine (indiferent de ce cred unii) este abordarea mea asupra gătitului și a mâncării în general, ceea ce, evident, îmi influențează mult și principiile de blogging.
Pentru că o pasiune îți cere mereu mai mult și mai mult, acum doi ani mi-am încărcat o bună parte din cratițe/oale/tigăi/farfurii, cuțitele, kitchen aid-ul și cărțile de căpătâi și m-am strămutat la București pentru câteva luni, ca să devin bucătar cu diplomă în urma unui curs de la Horeca School.
Înainte de a mă fi ocupat de blogging culinar (și într-o mai mică măsură și acum) m-am ocupat de muzică. În mediul muzical aveam o vorbă pe care o foloseam despre unii absolvenți de conservator care nu se dovedeau demni de diploma cu care se mândreau: ”diploma nu cântă”. Și e pe deplin adevărat, diploma nu cântă și nici nu gătește și din păcate, mulți dintre noi cunoaștem oameni care au diplome (de bucătar, de frizer, chiar de medic) dar nu au și abilitățile pe care diploma, în mod regretabil, atestă că le-ar avea.
Accept, așadar, că există destui bucătari cu patalama care au trecut prin cursul respectiv degeaba, dar pot asigura pe oricine că nu același lucru se întâmplă dacă mentor îți este Nico Lontras. Pentru că am avut norocul să îmi obțin diploma de bucătar sub îndrumarea lui și a lui Johnny Șușală. În timpul stagiului, Nico a observat just că fiecare cursant va pleca de acolo cu ceva în plus față de ceea ce a venit și că nu toți am avut același nivel, poate nici dimensiunea pasiunii nu a fost la fel de mare pentru toți, dar printre băieții ăia, colegii mei, dintre care unii, la început, nu știau nici să toace o ceapă, au fost unii care au crescut foarte frumos și care acum lucrează ca bucătari buni în restaurante din București și de prin Europa.
Am luat diploma de bucătar cu nota 10 și de niciun alt 10 din viața mea nu am fost mai mândră, probabil pentru că știu cât am muncit, îmi amintesc cu plăcere fiecare minut din zilele cu 12-14 ore de stat în picioare în bucătărie, adrenalina, atmosfera inspirată din echipă… una din cele mai frumoase perioade ale vieții mele.
Și nu acesta a fost cel mai mare câștig, ci faptul că am devenit conștientă de ceea ce pot, am primit confirmări de la oameni pe care îi respect enorm, am învățat să îmi organizez munca în bucătărie într-un fel în care nu credeam că se poate, am prins curaj și încredere să visez, să-mi las fantezia să zburde nestingherită și mai ales, am câștigat niște prieteni minunați, care o să-mi rămână în suflet pentru totdeauna.
Au fost cititori care au observat că m-am schimbat după experiența de restaurant, eu cred, însă, că mă schimbasem dinainte. Era o bună vreme de când îmi doream mai mult, încercam să fac mai mult, crescusem, cum s-ar spune, și nu mai încăpeam în hainele vechi. Eu cred că fiecare om își definește aspirații după propria dimensiune.
Aș fi putut continua postând exclusiv acele rețete despre care știam dinainte că vor genera sute de shares pe Facebook și că în scurt timp, o bună parte din femeile din România le vor fi încercat deja. Pentru că după șapte ani de blogging culinar, credeți-mă, deja știu la ce anume reacționează publicul cel mai bine.
M-am gândit, însă, că dacă tot am această nesperată audiență, aș putea încerca să schimb câte ceva. Că aș putea să le fac cunoștință cititorilor mei cu niște tehnici noi, cu unele ingrediente mai rare dar și cu tradiții culinare care, încet, cad în uitare. Că aș putea să încerc să le formez obiceiul de a găti exact atâta mâncare cât e nevoie, să limiteze risipa. Că aș putea să le vorbesc cititorilor că e bine să încerce să cumpere de la producători locali, că aditivii folosiți cu exagerare sunt un pericol. Că nu e etic să le propun în mod conștient ingrediente de calitate proastă, indiferent de faptul că aș putea eu avea unele câștiguri materiale dacă aș face-o.
Apropros de asta, pe baza faptului că eu nu recomand margarina în rețetele de pe blog și că m-am declarat urât impresionată de ideea unei campanii care propunea participanților să refacă unele preparate deja încercate cu unt, folosind margarina, un grup de dame a înțeles că eu nu aș fi mâncat margarină niciodată. Și-au scormonit ele internetul până ce-au găsit materialul ”incriminator”: acu vreo șapte-opt ani am scris la lista ingredientelor, într-o rețetă publicată pe un forum, ”unt sau margarină (eu am folosit margarina X)”. Așa, și? Asta dovedește doar că sunt pe deplin în măsură să nu o mai recomand azi, când am învățat mai multe, mi-am rafinat gustul și nu mi-e frică să afirm că niciodată o imitație nu poate valora mai mult decât originalul.
Cu trecerea timpului, lauralaurentiu.ro a devenit un brand și un blog de referință, cu care multe companii importante au dorit să își asocieze imaginea prin campaniile publicitare derulate. Căci da, blogul acesta conține reclamă, sper că în limitele decenței și fără a deranja prea mult, însă aș dori ca cititorii mei să înțeleagă că în momentul de față eu muncesc la acest blog și activitățile conexe lui timp de șapte zile din șapte, uneori mai mult de douăsprezece ore pe zi și chiar nu aș putea să fac asta fără să am o recompensă financiară.
Am derulat campanii pentru multe branduri cinstite, pentru unele branduri pe care le folosesc și eu cu multă satisfacție, dar, în ultima perioadă, am refuzat mai multe campanii decât am acceptat, tocmai pentru că nu doresc să promovez niște produse în care nu cred eu însămi și nici să mă asociez cu branduri controversate. Strădania mea a fost să ofer un material cu adevărat util cititorilor în aceste advertoriale, adică dacă am avut o campanie pentru ingredientul X, rețeta cu acel ingredient să fie frumoasă și demnă de reținut.
Ei, și s-au adunat mai bine de 2000 de cuvinte. De fapt, povestesc despre un timp destul de îndelungat, în care am crescut alături de cititorii mei fideli, cărora le mulțumesc. Încă primesc mesaje de la oameni care au fost alături de mine din prima zi a ”cuinii” și atașamentul lor înseamnă enorm pentru mine. La fel de mult înseamnă mesajele ca acesta, primit de curând de la o cititoare: ”Buna dimineata! Vreau sa va spun un lucru care poate nu e deosebit pentru dumneavoastra dar pentru mine este cu adevarat special. Absolut de fiecare data cand caut o reteta pe google, scriu astfel: „numele retetei” lauralaurentiu.ro. Astazi am realizat, constient, cat de important e blogul dumneavoastra pentru mine in fiecare zi. Cu respect, va multumesc! Adina N.”
Sau Andrada și Andrei, un cuplu simpatic care mi-au făcut ziua mai frumoasă ieri, Andrada afirmând că bucătăria ei a prins suflet de când m-a găsit iar soțul ei, adevăratul beneficiar, replicând cu acest comentariu: ”mai ales eu cu multumirile, ca nevasta mea nu punea mana pe cratita! acum e specialista si avem des pe masa bunatati marca Laura Laurentiu!”
O asigur pe Adina că mesajul ei e cât de poate de deosebit pentru mine și îi mulțumesc pentru că îmi dă putere să merg mai departe. La fel Andradei și lui Andrei și tuturor celor care pe parcursul ultimilor șapte ani mi-au acordat încrederea de a găti preparate după rețetele mele, celor care au trimis fotografii cu preparatele reușite de ei, au comentat, au rămas alături de blogul ăsta și au contribuit ca să devină ceea ce este acum. Ce va fi pe viitor? Stați pe-aproape și-om mai vedea.
Diana spune: 
Amelia 
Vera 
cozia 
Beatrice 
Neagu Mariana 
maria 
Mihaela 
Gina 
everest 
Mihaela 
catalina glodeanu-carata 
Pusca Loredana 
Georgeta Ionescu 
Nico 
Diana Rajos Nicolin 
Tudorita Viziteu 
mariapopescu 
Georgeta Spaciu 
Lili Gelep 
MariaG 
Mihály Judit 
Lasă un răspuns