După douăzeci și cinci de ani

De marți, decembrie 16, 2014 Permalink 3

Acum exact 25 de ani, în seara unei zile ca cea de azi, 16 decembrie, m-am oprit în fața farmaciei din piața Maria și m-am uitat cu interes în direcția unei mulțimi de oameni care se strângea peste drum, în fața Templului Reformat. Nimeni nu scanda nimic, toți păreau hotărâți și cumva încrâncenați.

I-am recunoscut în mulțime pe Tibi, Ida și Iulia, nepoții vecinei mele, doamna Lal, și am trecut drumul, ca să-i întreb ce se întâmplă.

Trebuie să știți că în acel an ajunsesem să acumulez atâta revoltă, căreia îi și dădusem glas de câteva ori, o dată chiar pe scena Operei Naționale, încât e de mirare că nu eram deja bine ”pusă la păstrare”. Pentru gestul de la operă m-a salvat un anumit domn Grama, pe atunci scenograful operei din Timișoara, nu l-am mai întâlnit niciodată, dar încă îi mai mulțumesc în gândurile mele.

Așa că, atunci când prietenii mei mi-au spus că s-au adunat acolo ca să se opună securității, care ar fi vrut să-l destituie pe pastorul lor, un om de al cărui nume nu auzisem niciodată, dar despre care tocmai aflasem că le vorbea cu curaj oamenilor despre libertate, cauza lor a devenit și a mea și am hotărât să rămân.

Se adunau tot mai mulți oameni care începuseră să scandeze ”Jos Ceaușescu” și ”Vrem mâncare la copii”. La un moment dat pastorul a ieșit la geam, a mulțumit pentru sprijin și i-a rugat pe oameni să plece acasă și să nu îi îngreuneze situația, deja dificilă. Mulțimea devenise însă furibundă și în scurt timp s-au oprit tramvaiele.

Au apărut primele dube și oamenii au început să fie legitimați și arestați. Am copilărit în acel cartier, așa că mi-a fost ușor să mă strecor în imobilul unde locuia profesoara mea, doamna Negru, și să scap, alături de alte fețe mai mult sau mai puțin cunoscute.

În suflet aveam atâta tensiune încât, ca să ajung acasă, pe strada Ghica, până unde nu aveam mai mult de 300 de metri de mers, am alergat pe străzi lăturalnice mai bine de două ceasuri, pitindu-mă pe sub portalele arcuite ale cartierului oridecâte ori auzeam o mișcare.

Familia mea se hotărâse să mă țină sub cheie, chestie care, evident, nu le-a ieșit. În ziua următoare, împreună cu Marius Mihai, Daniela Bacila, prietenul nostru Szolosi (care nu mai este) si multi alții, am ieșit pe stradă, unde am rămas până pe 22 decembrie.

21decembrie1989duma19_resize_or-600x400

foto agenda.ro

Am trăit, în Timișoara acelor zile, cel mai frumos moment de solidaritate umană care se poate imagina. Zile în șir am alergat bezmetici, ne-am strecurat orbește prin ferestrele sparte ale subsolurilor, când șuierau gloanțele pe lângă noi, am scandat până la disfonie, am sărit până când mi s-au învinețit călcâiele, am plâns de emoție făcând loc camioanelor de la pâine să treacă printre noi; zburau pâinile prin aer și noi le împărțeam și mușcam din ele cu poftă și religiozitate în același timp, ca la împărtășanie. Ne însuflețea o cauză unică și dreaptă și scandam în același glas. Cred că fiecare simțea că și-ar fi dat viața pentru oricare dintre sutele de mii de timișoreni care împânziseră orașul.

Mai bine de 100.000 de oameni ne-am așezat în genunchi și am spus Tatăl Nostru, în piața Operei, și în vocile noastre era în același timp speranță și revoltă.

După cât am provocat soarta în acele zile, mi-e greu să înțeleg cum de mie și prietenilor care mă însoțeau ne-a ieșit așa de bine strecuratul printre gloanțe. Colegul nostru Costel Jinga nu a fost la fel de norocos. A fost împușcat pe Republicii și rănit grav, în plămân. Și-a pierdut cunoștința iar dacă azi este în viață este doar datorită prietenei lui, care l-a găsit în morga spitalului județean și l-a scos de acolo singură, cu o determinare și puteri pe care nu știu de unde le-a avut. L-a urcat într-o salvare și l-a dus la spitalul de la Pădurea Verde. Altfel, ar fi ajuns la ”Cenușa”, alături de alți 45 de timișoreni.

Laci Csizmarik, de la centrul de artă și cultură al județului, un om calm, vesel și sensibil și care ne era tare drag, a murit atunci. Au murit mulți, mulți alții, femei, copii, tineri, mai puțin tineri. Eu vorbesc de oamenii pe care i-am cunoscut personal și cu care m-am intersectat în acele zile.

După douăzeci și cinci de ani, unii se întreabă dacă a meritat. E lucrul care mă revoltă cel mai tare. Ca să spui că nu a meritat, trebuie ori să fi fost o sămânță de nomenclaturist, ori să fii atât de redus încât să nu faci față schimbărilor impuse de o societate democratică, chiar în măsura în care este democratică societatea românească. Vă asigur că democrațiile cu tradiție se ”reînnoiesc” continuu, impunându-le oamenilor să-și schimbe jobul, orașele în care trăiesc și chiar și profesia, dar asta e altă discuție.

Oricând, acum ca și acuma zece ani sau peste încă douăzeci și cinci, eu voi afirma că a meritat și că moartea concetățenilor mei nu a fost în van. Asta ni s-a demonstrat de curând, pe 16 noiembrie, când ”favoritul” la prezidențiale a fost supus sancțiunii noastre, a tuturor. În tinerețea mea, nu aveam o asemenea șansă.

Multe alte șanse ne lipseau în tinerețea mea, de exemplu aceea de a asculta muzica generației mele, care nu-mi era accesibilă decât Radio Europa Liberă. Iar dacă vreun ”doritor de bine” ar fi menționat mai departe cât de bine stau cu audiția muzicală, aveam toate șansele să îmi petrec următorii câțiva ani la canal, săpând șanțuri.

În tinerețea mea, prima și unica dată când am văzut banane, înainte de 89, erau tari și verzi ca iarba. Le primisem de la o verișoară care facea practica la o alimentară și gestionarul le dăduse, de milă, câteva și bieților elevi de la ecomic care se nimeriseră la descărcat. Eu nu am știut ce să fac cu ele, așa că le-am copt în cuptor, cu tot cu coajă. S-au înegrit și au avut gust de săpun, dar le-am mâncat. Și nu, asta nu e de râs, e o parte din tragismul acelor vremuri.

În tinerețea mea vorbeam în șoaptă despre Nechifor Crainic și Mircea Eliade, despre Cioran și Noica. Ne erau interzise cărțile pe care ni le doream și ele deveneau cu atât mai tentante. Ciudat, dar cărțile erau o atracție la fel de mare ca și revista Bravo, care venea din occident, în pachet, și era considerată și ea subversivă.

Să fii fată, în tinerețea mea, era un stigmat, altfel nu înțeleg de ce eram constrânse să folosim cârpe și șosete vechi la menstruație, pentru că vata se dădea pe sub mână iar de absorbante nu auzise nimeni. Deodorantul și chiar săpunul deveniseră obiecte de contrabandă. Ca să nu mai vorbesc de anticoncepționale și prezervative.

Toate astea făceau parte dintr-o abominabilă lipsa de respect față de individ. Mâncarea puțină și proastă, paradele îndobitocitoare de la 23 august, cultul aberant al unei personalități găunoase, benzina și televiziunea raționalizată și încă și mai multe au adus generația mea într-un apogeu al revoltei care a izbucnit pe 16 decembrie 1989. Și mai zic doar atât: a meritat. Pentru libertate, niciun preț nu e prea mare.

2 Comments
  • Amira
    ianuarie 20, 2015

    Nu, n-a fost in zadar dar regret nespus ca drumul nostru spre libertate ne-a costat atat de scump. Eu am fost una dintre norocoasele a carei mama era prietena cu nevasta dr-lui din sat, vecin de casa , in rest , totul a fost exact cum ai povestit tu iar clipele de groaza m-au marcat pt totdeauna |||||||||||||||||||

  • Weebly
    iulie 2, 2015

    25 de ani de destrămare a speranțelor, de răsturnare a scării valorilor, de afundare în mocirlă. Brrr!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *