Multe-mi plac mie pe lumea asta. Mă implic cu frenezie în tot felul de chestii și consider că pasiunile între care mă împart dau sens vieții pe care o trăiesc și m-au făcut să devin omul care sunt azi și care peste un timp sper că va fi altul, pentru că schimbarea e bună atâta vreme cât e înspre bine.

Îmi place să scriu, iubesc cuvintele așa cum mă iubesc și ele pe mine. Mi-am descoperit această dragoste de pe vremea când aveam degetele și caietele pătate cu cerneală și când prima mea ”tovarășă învățătoare” a reușit să vadă, citindu-mi temele la compunere, nu atât porcii și ștersăturile nervoase, cât relația specială pe care o aveam cu cuvintele.

Primul meu blog, însă, nu s-a născut pentru că mi-aș fi dorit să ajungă la oameni ceea ce scriu, ci din pasiunea mistuitoare pentru mâncare. Dom’le, încă mai cred că oamenilor cărora le place să mănânce, cei care apreciază mâncarea nu doar pentru că le asigură funcțiile vitale, le e dragă și viața, într-un fel aparte și la o dimensiune pe care cei ligavi nu o vor cunoaște vreodată. Mai cred că acești oameni au simțurile mai alerte, nările lor sunt mai sensibile iar papilele experte sunt capabile să distingă straturi de arome și plăceri nebănuite chiar și într-o (banală) felie de pâine (dar ce pâine!).

Doua paini cu seminte

Știu sigur că iubesc mâncarea bună dintotdeauna dar nu cu tot atâta siguranță pot preciza când m-am apucat să îmi gătesc eu singură. Clar, în copilărie, dar care a fost prima încercare nu îmi amintesc. Să fi fost când am încercat să fac clătite și aproape am aprins bucătăria? Sau când am furat un boț de aluat din copaia bunicii și l-am frământat pe pragul ușii până a devenit cenușiu, apoi am copt o pâinică rotundă într-o cutie de tablă în care fusese crema nivea?

Oricum, printr-a cincea eram deja o mică gurmandă, citisem despre escargots și nu aveam să am liniște până când nu îi voi fi gustat. După o ploaie zdravănă, am adunat din parc o plasă de rafie plină cu melci. Evident, nu puteam să-i duc bună-mii și să-i propun să mi-i gătească, așa că i-am ascuns în dulăpiorul meu pentru caiete și am păstrat secretul cu sfințenie, în așteptarea momentului când bunica va pleca de acasă pentru câteva ore. Bietelor moluște li s-o fi făcut foame, au ieșit din cochilii și… s-au trezit în paradis! În jurul lor, imense rezerve de celuloză, care parcă implorau melcii să le devoreze, ceea ce ei, săracii, au și făcut. Cu atâta sârg se înfruptau din caietele mele încât bunică-mea, trebăluind prin casă, a auzit un foșnet care devenea tot mai distinct. Pornind în direcția zgomotului, a ajuns să deschidă și ușa ”tainiței” mele. În momentul ăla eu eram la școală, așa că nu pot decât să-mi imaginez ce față o fi făcut, sărmana. Sentimentul de oroare nu o părăsise nici câteva ceasuri mai târziu, când m-am întors acasă. Când m-a întrebat, scuturându-se de scârbă, ce sfinte sisoe voiam să fac cu melcii ăia, am realizat că ar fi mai bine pentru ea să îi spun că i-am adunat pentru ora de zoologie, decât să recunosc că am vrut să-i mănânc.

Laura Laurentiu 14 februarie 2015

Ce mai atâta-ncoace-ncolo, mai întâi am fost foodie și abia apoi m-am epilat, am purtat ciorapi subțiri și tocuri înalte! Așa că să nu se mire nimeni că din toate pasiunile pe care le-am avut de-a lungul timpului, mâncarea e încă cea mai importantă, ca o primă și constantă mare iubire. Datorită gătitului am ajuns să descopăr fotografia.

Când am lansat ReteteCaLaMama (care s-a numit pentru un scurt răstimp Cuina Bănățeană, nume înțeles de mult prea puțini dintre cititori), m-am mințit o vreme că fotografiile sunt ilustrative și atâta tot. În jurul meu blogosfera înflorea, însă, sub o ploaie de imagini superbe, de-ți venea efectiv să muști din monitor, așa că mi-am dorit și eu mai mult. M-am dus la un curs de fotografie din dorința de a învăța câteva tehnici și mai cu seamă ca să mă dumiresc ce și cum e cu efectul ăla care scoate în evidență subiectul, în timp ce obiectele din planul secund se topesc, parcă, într-o ceață tot mai densă. Așteptările mele au fost modeste, recompensa uriașă: abia de atunci am învățat să văd cât de frumoasă e lumea în care trăim. Niciodată înainte nu observasem forma norilor și nici gradul de saturație al albastrului cerului, nici culorile curcubeului reflectate în aburul din baie, nici o mie de alte lucruri mărunte pe lângă care trecusem fără să-mi pese și care își aveau, fiecare în parte, propria frumusețe. Am înțeles și că un aparat de fotografiat performant îți oferă posibilitatea, că un curs îți deschide o ușă, dar că fotografiile cât de cât acceptabile apar mult timp după aceea.

În urmă cu ceva vreme, un prieten jurnalist a făcut un montaj cu o fotografie a mea din 2009 și una recentă și le-a publicat cu textul ”Ce se întâmplă când te iei în serios”. Am scormonit prin contul lui de Facebook, dar nu am mai găsit montajul, în schimb am făcut unul eu însămi. Nu aș vrea să credeți că ceea ce e în partea stângă ar fi lipsit de gust, doar că, atât în farfurie, cât și în fotografie, zic eu că am evoluat ceva în anii ăștia, cu toate că mai am multe, tare multe de învățat.

Și nu mă dezic de ceea ce am fost, doar că-mi pare bine că am ajuns cumva într-un loc oarecare. Și sper ca drumul meu să nu se oprească aici, mai ales că am cunoscut în timpul din urmă oameni extraordinari și generoși care s-au implicat cu atâta entuziasm în devenirea mea încât mai bine-aș dispărea decât să-i dezamăgesc. Și da, chiar cred că sentimentul pozitiv de acum se datorează faptului că m-am luat în serios, că nu am fost niciodată genul care se-mbată cu apa rece a lui ”merge și-așa” și pentru că atunci când mă implic într-o chestie, o fac cu trup și suflet.

before and after 2009 vs 2014

Unde mă văd peste un timp?

Mă visez în bucătăria propriului restaurant. Deocamdată e un vis și drumul până la împlinirea lui mi se pare în egală măsură frumos și stimulativ. Iar să îi hrănesc de adevăratelea pe oamenii care m-au cunoscut doar virtual, să ne strângem mâinile și să ne privim în ochi, să îmi spună cu sinceritate părerea lor despre mâncarea mea, ei bine, decât asta chiar nu pot să-mi imaginez nimic mai frumos.

0 Comments